Răzvan Mazilu: "Eu nu m-aş numi balerin"

Artistul se consideră dansator, nu balerin, pentru că arta este departe de constrângerile baletului clasic Răzvan Mazilu s-a născut la 21 iunie 1974, la Bucureşti şi a început să

Artistul se consideră dansator, nu balerin, pentru că arta este departe de constrângerile baletului clasic

Răzvan Mazilu s-a născut la 21 iunie 1974, la Bucureşti şi a început să studieze dansul la 3 ani. A absolvit secţia Creaţie Coregrafică (1996) la UNATC "I. L. Caragiale". Încă din anii liceului devine solist al Companiei de Dans Contemporan "Contemp", mai întâi la Opera Naţională Română, apoi la Teatrul Evreiesc de Stat. Din 1993 alege să fie stăpânul propriului destin artistic, devenind free-lancer şi îşi continuă cariera ca interpret şi creator.

Debutul lui Răzvan Mazilu în coregrafie este marcat spectaculos de câteva premii obţinute la festivalurile de dans, iar în 1995, încă student, Răzvan montează la Teatrul Naţional Bucureşti primul spectacol semnat integral: "Dama cu camelii" după Al. Dumas - fiul.

Acest spectacol de teatru şi dans este considerat de critica de specialitate drept unul de răscruce. Tot în 1995, regizorul Andrei Şerban îl invită - în calitate de coregraf - în echipa cu care montează "Oedipe" de George Enescu la Opera Naţională Română. Toate spectacolele sale se desfăşoară cu săli arhilpline şi se încheie invariabil cu un public în delir.

Adevarul: - Eşti cel mai de succes şi mai iubit balerin al momentului? Cât de greu a fost drumul până aici?

Răzvan Mazilu: Eu nu m-aş numi balerin. Cred că denumirea de dansator este mai nimerită, pentru că dansul pe care îl practic este unul liber, foarte personal, departe de constrângerile baletului clasic. Presa are nevoie de imaginea unui balerin, de aceea au existat şi articole în care mi s-a edulcorat imaginea, personalitatea. Eu sper că sunt mai mult decât atât, pentru că sunt şi coregraf. Cât despre succes, nu sunt ipocrit să spun că nu îmi place, că nu mi-l doresc, dar, pe de altă parte, eu nu fac această profesie doar pentru a da autografe. Pentru mine, dansul este o profesiune de credinţă, este un mister, este un ideal.

- Care sunt cei pe care i-ai admirat în perioada formării tale, cei pe care-i considerai "născuţi pentru a dansa" aşa cum eşti tu considerat acum?

Nu am avut modele, nu am avut profesori, mi-am luat reperele de pe casetele video care circulau, cu greu, în adolescenţa mea. Dansul, ca orice profesie artistică, se fură. Am avut, mai târziu, şansa unor întâlniri providenţiale - fie cu mari coregrafi, fie cu regizori de teatru sau actori -, întâlniri care m-au ajutat să evoluez.

- Te leagă o prietenie extraordinară de Monica Petrica, şi ea o mare balerină a generaţiei tinere. Ce v-a apropiat dincolo de scenă?

Cred că ne apropie acelaşi fel de a vedea, uneori, viaţa: ca pe un mare dar, ca pe o bucurie, dar şi gândirea pozitivă. Apoi respectul şi umilinţa pentru profesia noastră şi, nu în ultimul rând, dragostea pentru animale, dorinţa de a ajuta orice fiinţă neajutorată, nevoia de a fi generoşi.

- Este nevoie în dans de "comunicarea" aceea perfectă, dincolo de cuvinte, care se cere în orice alt domeniu?

Poate că în dans mai mult decât în orice alt domeniu artistic! Partenerii trebuie să se cunoască, să se simtă unul pe altul foarte bine, să lucreze mult împreună, să folosească aceeaşi tehnică, corporalitatea lor nu trebuie să mai aibă secrete. Eu cred foarte mult în privitul ochi în ochi în scenă, nu îmi plac partenerii care privesc în jos sau îmi ocolesc privirea....

- Câtă trudă se ascunde în spatele unui spectacol?

Un spectacol este ca un aisberg, pe scenă trebuie să se vadă foarte puţin din munca depusă, nu trebuie ca spectatorii să sesizeze efortul. Un spectacol îl pregătesc în aproximativ două luni de zile, timp în care mă antrenez şi repet zilnic în jur de 10 ore pe zi.

- Crezi în înzestrarea nativă, în faptul că ai ales dansul, pentru că ai simţit că pentru asta eşti făcut?

Cred în predestinare şi, în acelaşi timp, cred că avem libertatea deplină în a ne construi viaţa şi cariera aşa cum vrem. Eu am ales dansul sau el pe mine, nu prea mai ştiu, cert este că mi-a fost clar că asta vreau să fac de când aveam trei ani şi părinţii mă duceau de mână la cursuri de balet. Copilăria şi adolescenţa sunt, într-adevar, perioade pline de sacrificii pentru cel care alege acest drum. Dar nu voi obosi niciodată să spun că cei care au făcut adevăratele sacrificii sunt părinţii mei: închipuie-ţi doi oameni fără mari posibilităţi financiare care, cu obstinaţie, pe frigul (la propriu şi la figurat) de pe vremea perioadei comuniste îşi ajutau copilul să îşi urmeze visul. Din acest punct de vedere, copilaria mea a fost, câteodată, ca în filmul "Billy Elliot", un film care mi-a plăcut foarte mult, în care m-am regăsit.