„Un om năcăjit” din noul sat românesc

Îl ştiţi pe Niculăeş, „omul năcăjit”, din satul românesc de altădată? Nu-l ştiţi? Citiţi Sadoveanu. Eu l-am revăzut şi, la urmă, mi-a spus ce i s-a întâmplat ciudat în satul lui.

Eram într-o zi de vacanţă la marginea unui codru. Nu cu familia. Făceam jogging. Familia, fireşte, într-o pensiune. Cai de rasă, mâncare ecologică. Ai mei m-au bătut la cap toată vara, vrem la prietenul tău bogat şi puternic. Din acel sat mirific din Moldova. Şi a fost mirific şi ziua, şi noaptea.

Apoi a venit şi întâmplarea. Mă aşteptam eu. Bine că eram singur. Un război ascuns se dă în această perioadă între marea bogăţie şi sărăcie. Undeva trebuie să răbufnească semnele şi rănile. Undeva urâţenia îşi ascute dinţii. Undeva putrezeşte în voie şi-şi va scoate limba. Îşi va scoate şi ochii, ca să ne sperie.

- ’Tuţi sângele şi grijania ta de femeie a diavolului! Urma tămădăul, sexul bărbatului, sexul femeii şi din nou tămădăul. Nu ştiam exact ce înseamnă cuvântul ăsta. Încercam să mă uit în râpa de la marginea codrului. De acolo se înălţa vocea dogită, care se lua la trântă cu cele sfinte. Le târa prin gunoaiele unei vieţi de mizerie, le flutura pe deasupra capului, înfierbântat de alcool. Flocos şi negru. Îmi închipuiam deja ţăranul, pătimaş ca o fiară, care a încolţit pe ascuns vreo jivină sau vreo capie oaie. Auzeam tălăngi uşoare printre frunzare. Atunci ţâşni în cărare o copilă. Era o zgâtie de fată cu gura murdară, cât de cât îmbrăcată. Apoi, a apărut şi zmeul. Înjura fata tot timpul şi încerca să iasă la lumină. Deja îmi închipuiam ce va urma după asta. Avusesem ocazia să trag repede cu ochiul pe sub gardurile putrede în unele părţi răvăşite ale satului.

- ’Tuţi sângele şi grijania ta de femeie a diavolului! Repeta mecanic tot ce spusese în râpă, fără să mă ia în seamă. Fetiţa se zgâia la mine şi râdea la frate-su’.  Erau amândoi slabi şi mici de statură. El se lăsă tacticos lângă mine, în iarbă. Gemea obosit, ca într-un film de pe vremuri. Se aşezase într-o rână, cum fac ciobanii. Cumva şi masochist. Ducea scena ciobanului mai departe, pe tăpşanul acela răpănos. Purta pantaloni de catifea vişinie, un tricou Steaua, uzat nu de la spălare. Avea o ruptură suspectă în dreptul unui umăr.

- Auzi?

- Aud, i-am răspuns. Vocea, unică în felul ei, puternică şi cu ceva narcisist, voia să domine.

- Cum stai cu ţigările? Se scărpină în cap indecis. Avea o faţă de copil şi mai mic. Parcă prea galbenă. Nu ştiam ce să-i spun. A scos un pachet de ţigări şi şi-a extras încet una. Oasele mărunte ale feţei, simetrice, subţiri, trimiteau la o frumuseţe clasică. Îi plăceau ţigările, precum îi plăcea să vorbească. Mă gândeam la un cap perfect, cu trup anemic, de copil supradotat.

- Uită-te la mâinile mele! Îs muncite? Şi bătrânul meu stă acasă şi ne bea alocaţia. Nu-mi arătase mâinile, ci doar ţigara. Privea în râpă, unde se auzeau oile, şi bătea capătul ţigării, cum fac ţăranii. Era un Moromete în miniatură. Juca mai bine decât Rebengiuc scena. Îşi lungea plăcerea, vorbea indirect, cu o viclenie proaspătă. Nu ştiam unde vrea să mă ducă. Fata îl privea încântată. Mai ales de când scosese ţigara.

- Nu pot să le las dracului! Şi-o aprinse, ridicând mult faţa. Cu palmele căuş, cu chibritul zgâriind cutia. O ţinea în colţul gurii, molfăia de plăcere. Apoi îşi sugea obrajii, îşi umfla pielea subţire şi galbenă ca hârtia. La urmă, alunga cu dosul palmei fuiorul de fum care venea spre mine. Scutură scrumul în direcţia vagă a călcâiului. Adidaşii, Puma. Semăna cu un băieţel dintr-un film american despre jocurile inteligente ale copiilor de bani gata. Copii supradotaţi, ai lui tăticu’ sau mămica. Fetiţa călcă celofanul pachetului. Dansă îndrăcit pe el. Repede, îi dădu şi fetiţei un fum.
 
- Ce faci? Am tresărit.

- Las’ c-o potolesc eu după aceea. Fetiţa chicoti şi tuşi.

- Auzi? Fumez de la patru ani. Acum am doisprezece şi jumătate şi nu mă mai duc la şcoală. Trebuie să am grijă de oile ăluia.

- Ale cui?

- A’ italianului. Dă-l încolo de broscar. E bătrân şi curvar. Şi ştie româneşte atât de bine!
 
- Cum?

- Nu auzi? Ne-a luat pământul la toţi, dar îşi face bine treaba. Avem nevoie acum de el. A fost mare secetă. Ne-a dat grâu la toţi. Satu-i plin de babe şi moşnegi...

- N-ai bunici?

- Ai mei au murit demult. Când erau la colectiv, în comunism. Atunci să vezi cum se muncea, măi nene.

- De unde ştii de comunism?

- Ştiu, că nu-s prost! Şi nici la şcoală nu mă duc!
 
- De ce?
 
- De ce bea şi tata. Aşa a fost şi nu-mi pare rău deloc.

Trăgea ritmic din ţigară. Râdea cinic. Se maturizase din nou. Era copilul bătrân. Îmbătrânirea lui, mai mult, semăna perfect cu aceea din categoria oboselii  din marile capitale. Mutaţii fizice şi psihice de gen corporatist, trust, bancă. Tinerii ultraspecializaţi, cu tâmplele înmuiate în ceaţa unei îmbătrâniri cinice, ochi mici şi rotunzi, pielea arsă de creme sau de temperaturi de alcool fin. Deliram deja. Hai să ieşim din natura asta vicleană, îmi spuneam. Accidentată şi ea până la locatarul ei superior. Unde mai sunt puii de ţărani tăcuţi, de altădată?

- Tatăl tău trăieşte?

- Cum să nu?!

- Ce să înţeleg?

- Trăieşte, măi omule, dar bea şi papucii Maicii Domnului.

- Mama?

- Ce-i cu ea?

- Ai doar tată?

- Cum să nu. Bea şi ea, la fel. Au de unde. Primesc ajutoare, alocaţii. Puţă ăsta de bătrân s-a certat cu el.

- Cu cine?

- Cu italianul, nu auzi bine? Dar e curvar broscarul şi e bătrân, şi ştie atât de bine româneşte. Du-te, fă, de aici.

O înjură din nou cum ştia el. Fata a plecat în codru. O auzeam cum răcneşte după oi. El, mai trist deja, îmi povesti despre oi şi despre sat. Avea în grijă o turmă întreagă. De data asta ocolea locurile sărăcăcioase şi morbide. Înţelegeam că în sat erau o mulţime de maşini cu numere străine, galbene, roşii, zece magazine, cinci baruri, discoteci. Apoi, antenele Digi. Îmi descrise o metodă de furat curent electric din reţea, apoi, cum se poate uita noaptea la filmele deocheate. În satul lui, însă, nu se fura. Găini puţine, porci, mai mulţi. Câteva vaci. Mai toţi cumpărau de la magazin. Când am vrut să plec, m-a rugat ciudat să aştept ca să-şi fumeze ultima ţigară.

- De ce-şi fac unghiile bărbaţii din Bucureşti? Ăi bătrâni îşi fac părul? Ce urât e italianul când se face brunet. Nu crezi că îmbătrânesc prea repede azi oamenii?

M-am desprins repede de lângă el. Se uita prea lung la mâinile mele, la capul chel. Începeam să mă gândesc iar la bătrâneţea precoce a celor inteligenţi şi adaptaţi marilor oraşe, din corporaţii şi trusturi, din o mulţime de bănci. Fenomenul corporatist! La femeile singure, frumoase şi încă tinere, cum se plimbă buimace, în week-end, când la mare, când la munte. Sterile deja, fără copii. Au pielea subţire, plină de cute, părul muşcat de murdăria unei maturităţi mecanice. Ptiu, mi-am zis. Hai, mai repede, ieşi din natura asta ciudată.