Ne mai rabdă pământul?

Sunt căderi mai abrupte ca prăbuşirea ratingului de ţară, modificări mai profunde, ce aici, la noi, într-o societate ca un ciclop orb, trec neobservate.

Cazul italian este explicit şi nu de specialişti în finanţe e nevoie pentru aceste concluzii. Căci, iată că şase savanţi italieni au ajuns în boxa acuzaţilor după ce statul i-a dat în judecată fiindcă nu au prezis cutremurul din 2009, de la L'Aquila, soldat cu  moartea a 308 (nu 307, nu 309) oameni.

Dincolo de această vulgară contabilitate de cadavre, procesul a divizat rapid şi previzibil societatea civilă din Italia şi comunitatea internaţională a oamenilor de ştiinţă. Dacă vor fi găsiţi vinovaţi, experţii, care analizaseră zona cu puţin înainte de cutremur fără să sesizeze iminenţa seismului, riscă 15 ani de închisoare şi plata unor despăgubiri de peste 30 de milioane de dolari. E mult? E puţin? E de-ajuns? Acest proces, care poartă în el tarele modernităţii şi toate slăbiciunile noastre, seamănă, cumva, cu viitorul. Experţii au fost plătiţi (aşa cade accentul) să afle. De ce n-au făcut-o? Cei ce acuză insistă că pârâţii au fost neglijenţi în serviciul şi în ştiinţa lor - o neglijenţă criminală. Este aceasta o formă rafinată de fascism financiar? Poate.

Este clară, însă, trufia. Este limpede şi acest paradox: în logica nouă, pământul e cel tolerat de oameni. Nimic nu mai e, aşadar, ca în vechea întrebare îmbibată de superstiţii: cât ne mai rabdă pâmântul? Semnificativă, în acest context sensibil, rămâne sarcina avocaţilor apărării: trebuie (!) să demonstreze că omul, ei bine!, omul nu se poate lupta cu natura. Sentinţa poate consfinţi nu nulitatea iremediabilă a omului, dar măcar limitele sale. E mult? E puţin? E de-ajuns? E ştiinţa o iluzie îmbătrânită? Cred că, mai degrabă, întâlnim în acest caz o cădere abruptă, dar o cădere bună, ca orice ieşire din conformism şi din utopie.

În această realitate, în care ştiinţa nu mai poate orice, în timp ce omul vrea tot mai mult, poate chiar tot, ce urmează nu mai seamănă cu infinitul, devenind un contur, dacă nu ostil, măcar fragil, mai potrivit şi cu omul, şi cu natura, oricum.

Tot un italian, Giovanni Papini, scria că doar poeţii, idioţii şi copiii se mai entuziasmează văzând comete. Între timp, poeţii (tot mai puţini) continuă să se entuziasmeze, idioţii nu mai au timp, iar copiii sunt prea grăbiţi să îşi piardă inocenţa şi să orbească. Cometele, însă, îşi văd de viaţa lor de comete.

După cum s-a învăţat din istorii, prezentul va fi trecut în viitor, iar viitorul înseamnă un lung şir de eventuale tragedii. Dincolo de verdictul din procesul intentat savanţilor, cuvântul „inevitabil" va continua să îşi afle singur sensul; şi nu, nu e nimic aici din ce se poate face.