Şi cei care ajung ultimii într-o cursă de alergare sunt alergători

Există alergători care scad sub o oră pe semimaraton, dar există şi unii care se chinuie să termine în 3 ore. Sunt elite, dar şi amatori. O cursă ”open” va avea întotdeauna ambele ”specii”, toţi având la fel de multe drepturi să fie prezenţi la start, pe traseu şi să treacă linia de finiş.

Indiferent că trag cu dinţii pentru a termina cursele în 3 ore, în cazul semimaratonului, sau 6, dacă este vorba de maraton, sau că ”zboară” spre linia de finiş pentru un nou record de cursă sau pentru o clasare pe podium, participanţii care iau startul în cursele de fond stradale au acelaşi obiectiv: să finalizeze cursa încercând să atingă obiectivul pe care şi l-au propus (un anumit timp sau să termine cursa doar de dragul provocării). Cei din faţă sunt atleţi, cei din mijlocul plutonului sunt alergători care s-au antrenat mai bine iar cei din spate sunt cei care aleargă uşor, încet, cei care sunt uneori ţinta ironiilor şi care uneori, la unele curse, nu mai găsesc pe nimeni la punctele de hidratare sau la finiş.

Cât de încet înseamnă însă încet? La prima vedere, dacă te chinui să termini cursele în limita impusă de organizatori asta înseamnă că alergi încet şi, în acelaşi timp, cei de la mijlocul clasamentului par adevăraţi ”vitezişti”. Aceştia din urmă însă pot fi consideraţi nişte adevăraţi ”melci” dacă timpul lor este comparat cu al celor din top. Până la urmă, dacă faci o paralelă cu timpul celui de pe locul I, toţi ceilalţi sunt înceţi, nu?

Dar de ce aleargă unii mai încet? E o întrebare la care răspunsul se poate da simplu, nu? Posibilităţi fizice reduse, lipsa antrenamentului sau pregătirea făcută după ureche, o greutate prea mare, timp redus dedicat activităţilor fizice, absenţa unei hidratări şi nutriţii adecvate, o strategie greşită faţă de ritmul care trebuie dus în cursă, stresul care vine odată cu dorinţa de a-ţi bate vechile ”performanţe” şi din comparaţia cu cei mai buni decât tine, stresul resimţit din cauza timpului limită impus la curse, frica de a fi ultimul etc.

Cu toate astea un alergător încet are şi el anumite plusuri. Arată voinţă pentru că indiferent de cât de lent se mişcă continuă să participe la curse şi să facă activităţi fizice în timpul liber; arată determinare pentru că, chiar dacă sunt ultimii, aleargă cu inima şi chiar îi încurajează pe cei care îi depăşesc; arată mulţumire pentru că pot face un lucru greu cu zâmbetul pe buze; arată curaj pentru că se încăpăţânează să stea pe traseu mai mult decât dublul timpului celor din faţă; arată spirit pentru că pentru ei numerele afişate pe Strava la finalul curselor nu reprezintă nimic din moment ce acestea nu pot capta adevărata frumuseţe a alergatului; arată respect de sine pentru că continuă să alerge pentru sănătate, pentru a scăpa de stresul de la finalul lungilor ore de muncă, chiar dacă o face încet.

Dar de ce nu se poate alerga mai repede în timpul unei curse, şi aici vorbim atât de alergătorii rapizi cât şi de cei care fug încet, atunci când tragi cât poţi pentru a realiza un PB? Vă prezentăm doar 3 motive:

 Ar putea fi din cauza faptului că la scurt timp după ce porniţi în cursă simţiţi că nu mai aveţi suflu, ”lipseşte” oxigenul. O încălzire foarte bună ar putea rezolva acest lucru, în caz contrar pentru a trece peste acea ”lipsă” de oxigen organismul va lucra în modul anaerobic, lucru care vă va afecta mai mult ca sigur finişul.

 Ar putea fi din cauza faptului că simţiţi că picioarele v-au luat foc sau că pur şi simplu nu mai funcţionează, din cauza acumulării metaboliţilor în muşchi şi din cauza semnalelor transmise către şi dinspre creier din cauza acestor acumulări. Oboseala apărută din cauza efortului intens şi prelungit este reală, nu numai un semnal transmis de creier în urma acumulării de metaboliţi în muşchi. Aceste acumulări până la urmă, depăşind limitele, interferează direct cu funcţionarea normală a muşchilor (chiar dacă creierul nu mai transmite semnale). Un start în trombă şi veţi simţi ambele ”simptome” pe parcursul cursei.

 Ar putea fi din cauza faptului că pur şi simplu vreţi să renunţaţi, ”sentiment” ce apare pentru că aţi făcut un efort mult peste limite. Efortul se simte raportându-se de fapt la o sumă de semnale care vin de la organism care reprezintă forme ale oboselii: deficit de oxigen, acumulare de metaboliti, supra-încălzire, deshidratare etc şi care contribuie la felul în care simţiţi cât de greu este sau nu să menţineţi o anumită viteză. Un antrenament foarte bun pentru întărirea muşchilor, a inimii şi a plămânilor rezolvă o parte din probleme, dar şi alterarea felului în care simţi efortul maximal (îndemnuri motivaţionale, mesaje subliminale etc) poate ajuta.