Maria 

Toată lumea cunoaşte o Marie, poate două, paisprezece sau unii chiar o sută. La noi este Maria, în Anglia sau U.S.A. este Mary, la francezi este Marie. Probabil este cel mai des întâlnit nume de doamnă, domnişoară din lume şi asta numai că este un nume frumos sau biblic.

Mai există şi alăturarea cu numele Magdalena, adică Maria Magdalena şi atunci chiar poţi vorbi de conotaţii străvechi. Numele soţiei mele este Maria Magdalene, dar prietenii o cheamă Magda sau eu Maggie. Persoanei despre care am să vorbesc în rândurile următoare nu-i place să i se spună Maria Magdalena şi a decis ea că e mai bine să fie chemată Mădălina.

Mădălina a noastra trăieşte în satul Nou, comuna Roşia, din judeţul Sibiu. Este elevă în clasa a VIII-a şi doreşte să mearga la liceu în Sibiu, în septembrie, în clasa a IX-a, asta dacă o să reuşească. Mai multe detalii am să aduc mai târziu în povestea noastră, pentru ca cititorul să înţeleaga trebuie să o iau mai de la început cu povestea mea, deoarece in lunile următoare o să mai revin la povestirile mele din satele care împrejmuiesc târgul nostru Hermannstadt.

Într-o zi de făcut nimic prin ianuarie, deoarece aşa am fost cu toţii obişnuiti, ca în luna ianuarie să nu facem nimic, doar mâncăm, ne uităm la Cupa Africii la fotbal, ne plătim impozitele cu pensionarii şi seara tragem rapid lângă ce putem şi numărăm sau scădem sau alţii seara se bucură de vinul anului trecut şi fac scandal, cum ar fi vecinul meu care o articuleaza pe Maria lui cam din 6 in 8 zile...Eu am primit un telefon de la o tanti austriacă ce voia să facă lucruri pe-aici, taman in luna asta ianuarie, şi avea nevoie de persoane cu iniţiativă.

Ne-am întâlnit într-o cafenea unde nu se fumează, am ascultat-o, eu am vorbit după vreo 10 minute şi a rămas să încercăm ceea ce-şi dorea dânsa să realizeze tocmai în satul Nou, pentru început. Am să explic despre ce realizare este vorba deoarece mi se pare mai normal să relatez direct acţiunea premergătoare decât să vorbesc direct despre poiectul respectiv în care sunt şi acum, dupa vreo 7 luni, încă implicat.

Aşa, prin 6 februarie, am pornit cu maşina mea Renault 19 -1995, 228.000 de km la bord, roşie, spre comuna Roşia; nu prea contează cât de aproape de Sibiu este, în ce direcţie se află, câţi locuitori sunt sau cât de înalţi sunt copacii pe-acolo, cel mai important detaliu a fost pentru mine cu ce m-am întors de-acolo după vreo 3 ore.

Într-un peisaj pe care numai Dostoievski l-ar putea descrie, un sat încărcat cu zăpadă, dar nu albă, orice altă culoare, atât pe jos, cât şi pe case, în aer, şi mai încolo, am găsit culori diferite şi în minţile oamenilor. O şcoală, pentru că acolo trebuia să ajung eu, acolo era punctul de întâlnire cu vreo 30 de copii mici, mari, curioşi, jucăuşi, gălăgioşi şi ţinuţi cumva în mână de o tanti care părea să fie profesoară sau ceva administrator de la şcoala aceea, o casă mai mare, mirositoare pentru că în momentul în care am intrat m-am gândit că oare pe unde am ajuns şi...nu era bine totuşi să mă uit la un meci crucial cum ar fi Gabon-Guyana.

Care era scopul meu acolo printre copii? Eu trebuia prin muzică să-i scot din aceea teamă, superficialitate, tristeţe şi orice altceva, din toate sentimentele pe care un copil de vârsta lor nu ar trebui să le cunoască. Am început ca de obicei, cum fac atunci când sunt în faţa unui proiect nou, să-ncerc să cunosc oamenii alături de care sunt în încăpere, în cazul acesta, eu trebuia să caut cumva şi să fac o selecţie a copiilor talentaţi care au ureche muzicală şi, bineînţeles, ritm în sânge.

Proiectul s-a dezvoltat frumos în următoarele zile. Au trecut săptămâni şi mai apoi câteva luni de zile, iar copiii au devenit tot mai receptivi, au înţeles cine sunt eu ca persoană şi ce dorinţe am eu de la ei. Acolo, unul dintre copiii mei este Maria sau Magdalena, că ea vrea sa fie numită Mădălina, nu neapărat foarte talentată dar învaţă bine, are 14 ani şi încă nu se gândeşte tocmai la măritiş, doar tatăl.  

Vrea la scoală, dar trebuie sa aibă grijă de plozi acasă, asta pentru că tatăl, care lucrează la o stână peste dealuri, mai vrea un băiat şi o zis ca nu se lasă după cinci copii, încă mai încearcă. În urmă cu două săptămâni am fost să cunosc familia şi să explic că fata, Mădălina, învaţă bine, a terminat prima din clasă şi că trebuie să meargă în Sibiu, la Scola în clasa a IX-a,  unde a fost repartizată la un liceu decent. După negocieri cu mama, doar pentru că tatăl era peste dealuri, am ajuns la o înţelegere: dacă aducem bonă pentru copii, Mădălina noastră poate pleca la oraş să facă şcoală.

Nu doresc să vin cu detalii legate de căminele pe care le-am tot vizitat de-a lungul lunilor din satele Nou si Roşia, doresc mai mult să scriu despre lucrurile frumoase pe care le-am întâlnit în acea zonă, şi în primul rand, despre copiii aceia minunaţi, dar mari şmecheri.

Atunci când esti obişnuit să fii mai tot timpul pe diferite scene sau în sala de studiu sau de repetiţii este foarte greu să te montezi la o altfel de atmosferă, aceea educativă, dar fără prea multe posibilităţi. Rolul meu în proiectul Nou-Roşia este să aduc acel altceva în inima copiilor şi a organizatorilor, prin muzica mea şi prin ceea ce mi-a fost dat să învăţ de la mari oameni pe care i-am întâlnit de-a lungul celor 32 de ani ai mei.

Eu nu trebuie doar să arăt copiilor din Roşia cum să bată la tobe Samba, dar eu trebuie să-i învăţ să simtă acel ritm, să ştie de unde provine, de ce este diferit de Bossa-nova şi să-l simtă în sânge atunci când merg pe stradă; să reuşesc măcar să-i fac să privească până la anul, pe data de 1 ianuarie, măcar pentru 5 minute, la Concertul de Anul nou de la Viena, şi să spună că am învăţat vals, să cântăm şi că el vine de la Viena.

Cât despre Mădălina noastră, ea este pierdută pentru mine, eu ca şi pedagog nu mai am şanse la vârsta de 14 ani să-i aduc bucuria de a tremura atunci când faci muzică, să simţi acea energie din timpul fenomenului numit muzică, de acea energie despre care vom discuta data viitoare, mai exact  PINA (Bausch)-Energie.