Despre libertatea presei

Libertatea presei sau, mai exact, dimensiunile limitelor între care se poate manifesta aceasta sunt din nou subiecte la ordinea zilei în România. Aceasta după ce săptămâna trecută Curtea Constituţională a emis o decizie ce ar putea conduce Parlamentul să opereze o modificare legislativă în urma căreia ar trebui reîncriminate penal insulta şi calomnia.

Cele două infracţiuni au fost eliminate din Codul penal în anul 2006, ca urmare a unei revizuiri a acestuia produsă în timpul guvernării liberale şi al Cabinetului condus de Călin Popescu-Tăriceanu. Revizuire care a provocat atunci, dar şi mai încolo o oarecare derută, confirmată de faptul că patru ani mai târziu Curtea Supremă de Justiţie s-a aflat în situaţia de a formula, la rândul ei, precizări care, în esenţă, reafirmau inactualitatea articolelor 205, 206 şi 207 din Codul penal, articole a căror reintroducere ar trebui pusă în practică acum, după hotărârea din 29 aprilie a Curţii Constituţionale.

Cum reincriminarea penală a insultei şi calomniei s-ar repercuta în mod direct şi în principal asupra presei, era cât se poate de firesc ca aceasta să fi fost prima care să ia atitudine.

Mass-media, în marea ei majoritate, a reacţionat, aşa după cum era de aşteptat, negativ, cu nedisimulată ostilitate, uneori cu vădite implicaţii emoţionale, cu un anume patetism, câteodată chiar neprofesionist. Fără a cerceta situaţia concretă, în primă instanţă amuzantă, amintind de Veciniada sau de Preşul, odinioară scrieri celebre ale lui Ion Băieşu, ce a determinat Curtea Constituţională să se pronunţe, acuzând-o în chip nedrept că ar avea iniţiative legislative -ceea ce nu e în atribuţiile sale-, observând, însă, nu fără oarecare temei, că unii dintre membrii ei au litigii personale cu anumite organe de presă şi insinuând că nu obiectivitatea ar fi stat la conturarea unei astfel de soluţii.  

Puţini au fost jurnaliştii dispuşi să remarce că intervenţia Curţii a fost reclamată în fond de o situaţie legislativă încâlcită, contradictorie, derutantă, că explicaţiile date de unii membri ai CCR au dovedit că nici acestora nu le e chiar foarte limpede cum ar urma să fie pusă în practică propria lor decizie, că procesul la capătul căruia a fost elaborată soluţia ar putea fi simptomatic pentru o anume incoerenţă a legiferării şi a ansamblului legislativ din România post-revoluţionară.

Preponderente au fost, însă, intervenţiile ce au prevenit asupra primejdiei de timorare a curajului jurnalistic, mai cu seamă în anchetele vizând cazurile de mare corupţie.

Au fost desigur şi voci, unele chiar din interiorul breslei jurnalistice, ce au salutat decizia, socotind că ea ar putea reprezenta un antidot la continua degradare a stării presei, a condiţiei sale morale, la limbajul din ce în ce mai periferic şi mai fetid ce se răsfaţă în voie în articolele de ziar şi în emisiunile de televiziune, la diletantismul şi iresponsabilitatea ce fac ca, în media românească de azi, insulta şi calomnia să fi devenit mai degrabă un fapt diurn decât o excepţie.

Preponderente au fost, însă, intervenţiile ce au prevenit asupra primejdiei de timorare a curajului jurnalistic, mai cu seamă în anchetele vizând cazurile de mare corupţie. O timorare reală, atunci când ziariştii riscă să fie urmăriţi penal şi să se aleagă cu dosare penale. S-a vorbit şi despre faptul că nu ar exista niciun fel de garanţie că o atare reglementare ar duce la o asanare autentică a presei. Câtă vreme există consumatori frenetici pentru un fals jurnalism, e puţin probabil că o reglementare legislativă, fie ea chiar şi foarte dură, poate face ordine, că ar fi aptă să stopeze înclinaţia ori apetitul pentru dejecţii al unor impostori de presă, indiferent că e vorba despre scribi sau despre patroni.  

S-a spus, în context, că atacurile imunde ce afectează grav onoarea sau chiar viaţa privată a unor persoane, îndeosebi publice, ce le produc acestora daune morale dar şi de altă natură, sunt găzduite în principal de acele organe de presă care beneficiază încă de o bună situaţie materială, care dispun de o piaţă de desfacere considerabilă ce le asigură un anume confort bănesc, al căror public este  unul individualizat printr-un maladiv gust pentru dezmăţ lingvistic şi atitudinal. Că nu aceste organe de presă ar fi cele temperate de ameninţarea cu acţiunile punitive de natură penală, ci, dimpotrivă, jurnalismul de investigaţie, tot mai plăpând şi mai rar în România de azi. Lipsa de efecte imediate, vizibilă în cazul amenzilor aplicate de CNA împotriva profesioniştilor insultei şi calomniei din televiziuni şi radiouri a fost invocată ca revelatorie.

S-a evocat, de asemenea, şi cel mai recent raport Freedom House despre starea presei, raport în care România figurează cu un rating de 42 pe un dezonorant loc 86, alături de Burkina Faso, în rândul ţărilor cu o presă parţial liberă. Un comentariu Deutsche Welle din 4 mai 2013, arată că sunt jurnalişti români ce acuză nu doar cenzura politică, ci îndeosebi cea economică, aceasta din urmă înăsprindu-se constant după 2007, anul aderării României la UE, un factor negativ în accentuarea ei fiind criza declanşată în anul 2008.

Libertatea de exprimare mi se pare un bun mult prea preţios, câştigat după mult prea multe bătălii, pentru care s-a plătit un preţ mult prea consistent ca să fie atât de lesne sacrificat pe altarul unor ambiţii sau orgolii personale.

Departe de mine gândul de a fi partizanul insultei şi al calomniei prin presă ori apărătorul propagatorilor acestora. Consider cum nu se poate mai natural ca acele persoane, instituţii, organe sau organisme ce le-au căzut victimă şi au suferit prejudicii în urma lor să aibă la îndemână o gamă largă de proceduri legale de natură să le contracareze, să le repare şi să le permită să îşi recupereze eventualele pagube. În procese civile, dacă nu altfel. Însă nicidecum în acţiuni cu caracter penal. Libertatea de exprimare mi se pare un bun mult prea preţios, câştigat după mult prea multe bătălii, pentru care s-a plătit un preţ mult prea consistent ca să fie atât de lesne sacrificat pe altarul unor ambiţii sau orgolii personale.

 E cum nu se poate mai clar că avem nevoie de un jurnalism curat, de ceea ce Albert Camus numea cândva “jurnalism critic”, dar şi de un jurnalism netimorat de capricioase ameninţări de ordin penal. Cu atât mai mult cu cât trăim într-o Românie tot mai defectă la nivelul reacţiilor societăţii civile şi încă şi mai puţin performantă în ceea ce priveşte autentica manifestare a opiniei publice.