Câteva aspecte statistice privind munca la români, de Ziua Internaţională a Muncii

FOTO Shutterstock

De 1 Mai – Ziua Internaţională a Muncii, cei mai mulţi dintre români obişnuiau să iasă la iarbă verde, undeva la marginea pădurii sau pe litoral, cu gratăre fumegânde, pline cu tradiţionalii mititei, fleici şi bere după pofta fiecăruia.

Anul acesta, pandemia de SARS-CoV-2 a anulat vacanţa de 1 Mai. Cu toţii suntem nevoiţi să stăm acasă, în locuinţa din localitatea unde avem reşedinţa obişnuită, pe care nu putem să o părăsim fără motive întemeiate, conforme prevederilor din ordonanţele militare, consemnate pe declaraţiile pe proprie răspundere. Să reţinem faptul că, potrivit Eurostat, peste 46% dintre români execută măsurile de izolare în locuinţe supraaglomerate, ţara noastră ocupând un subru loc unu în rândul ţărilor europene.

Pentru jumătate din populaţiei României, petrecerea timpului liber stând acasă este un calvar care nu trebuie ignorat chiar dacă suntem în plină criză sanitară. Dacă tot suntem nevoiţi să stăm acasă, propun să ne amintim câte ceva despre istoria şi semnificaţia zilei de 1 Mai, dincolo de controversele, opţiunile politice sau instrumentarea ideologică a acestei zile, apoi să discutăm câteva aspecte statistice privind munca la români.

Pentru prima dată, 1 mai este menţionat cu referire la un eveniment din anul 1886, organizat de Federaţia Sindicatelor din SUA şi Canada – precursoarea Federaţiei Americane a Muncii. Cu acest prilej, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor, George Edmonston, a iniţiat o rezoluţie prin care se cerea ca ziua legală de muncă să fie de 8 ore, recomandând organizaţiilor muncitoreşti să respecte această prevedere.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de oameni au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite pentru a cere îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, în special reducerea timpul de lucru la 8 ore zilnic. Cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, la care au participat peste 90000 de muncitori, din care aproximativ 40000 se aflau în grevă. Demonstraţia de la Chicago s-a soldat cu lupte de stradă între poliţişti şi muncitori, cu victime mai ales de partea muncitorilor. În urma demonstraţiilor, circa 35000 de muncitori au obţinut un program de muncă zilnic de 8 ore, fără reducerea drepturilor salariale.

Trei ani mai târziu, pe 1 mai 1889, la Paris s-a întrunit Congresul Internaţionalei a II-a Socialiste care, în memoria victimelor grevei generale de la Chicago, a decretat ziua de 1 mai ca Zi Internaţională a Muncii. Acest eveniment s-a petrecut în anul Centenarului Revoluţiei franceze de la 1789. Un an mai târziu, au avut loc mai multe demonstraţii în SUA, Chile, Peru, Cuba şi în multe ţări europene. Apoi, ziua de 1 Mai a devenit un eveniment anual, fiind sărbătorită în prezent de peste 80 de ţări din întreaga lume. De regulă, statele care sărbătoresc Ziua Internaţională a Muncii acordă prin lege o zi liberă, ocazie cu care oamenii organizează reuniuni în aer liber, petreceri câmpeneşti şi chiar manifestaţii amintind de semnificaţia acestei zile.

În România, 1 Mai a fost sărbătorit pentru prima dată, neoficial, în anul 1890 de către mişcarea socialistă. În anul 1939, de data aceasta în mod oficial, Guvernul condus de Armand Călinescu, prin implicarea directă a ministrului Muncii, sociologul de origine huşeană Mihai Ralea, a organizat festivităţi cu ocazia zilei de 1 Mai. Festivităţile s-au ţinut la sălile Aro, Tomis şi „Eintracht” din Capitală. De notat că, la sala Aro, ministrul Ralea a ţinut celor reuniţi un discurs pro-regalist, servindu-şi patronul politic de la acea vreme, Regele Carol al II-lea. În perioada regimului comunist, ziua de 1 Mai s-a transformat într-un eveniment propagandistic menit să servească cultului personalităţii dictatorului Nicolae Ceauşescu. După 1990, odată cu revirimentul democraţiei şi tranziţia la capitalism, sărbătoarea zilei de 1 Mai şi-a pierdut din însemnătatea. Oamenii au evitat asocierea cu „1 Mai-ul muncitoresc” de altădată pentru a nu fi stigmatizaţi pe motiv de simpatii comuniste. În primele decenii postcomuniste, nu era cool să fii de stânga în România.

După 1990, în spaţiul public, a circulat stereotipul conform căruia românii nu ar fi harnici precum ceilalţi europeni. Prea des am auzit analişti, comentatori, lideri de opinie, antreprenori, reprezentanţi ai unor patronate care, referindu-se la performanţele economice ale ţării şi mai ales la chestiuni legate productivitatea muncii, susţineau că românii muncesc puţin şi ineficient. Conform Eurostat, în anul 2017, un european lucra în medie 40 de ore pe săptămână. Românii lucrează în medie 41 de ore pe săptămână, bulgarii şi polonezii 40 de ore pe săptămână, grecii 38 de ore pe săptămână, spaniolii 36 de ore pe săptămână, germanii şi suedezii lucrează câte 35 de ore pe săptămână. Ultimele date statistice publicate de INS arată că, în anul 2019, durata medie efectivă a săptămânii de lucru pentru activitatea principală a fost de 38,9 ore pe săptămână; 148 mii persoane au desfăşurat şi activităţi secundare, lucrând în medie 13,5 ore pe săptămână.

În ceea ce priveşte productiviatea muncii, conform aceloraşi date de la Eurostat, România se plasează în fruntea statelor membre UE din fostul bloc comunist. În anul 2018, productivitatea muncii în România a crescut cu 53% faţă de anul aderării, fiind dublă faţă de ţări precum Bulgaria, Letonia, Lituania, Polonia. La nivelul anului 2018, România avea o productivitate a muncii pe persoană la 67,6% faţă de media UE, ceva mai bună decât Bulgaria care înregistra o productivitate a muncii de 47,4% din media UE. Conform Eurostat, productivitatea muncii se măsoară în produsul intern brut raportat la numărul de angajaţi şi arată eficienţa (randamentul) forţei de muncă în raport cu alţi factori de producţie. Acest indicator nu trebuie confundat cu productivitatea totală a factorilor de producţie (PTF) care reflectă eficienţa agregată a utilizării factorilor de producţie, precum gradul de calificare a resurselor umane, volumul capitalului investit în tehnologii de producţie, nivelul investiţiilor străine, dezvoltarea infrastructurii, cheltuielile de cercetare-dezvoltare, managementul companiilor etc. Pentru antreprenori, productivitatea muncii reprezintă capacitatea forţei de muncă de a produce într-o anumită perioadă de timp o cantitate de bunuri sau un volum de servicii furnizate către consumatori.

Dacă avem în vedere productivitatea muncii raportată la salarii, angajaţii români se situează pe primul loc cu 192%, faţă de o medie a productivităţii muncii raportată la salarii de 127% la nivelul UE. Cu alte cuvinte, românii muncesc cel mai bine raportat la câştigurile salariale obţinute. Lucrătorii românii muncesc în medie 8 ore pe zi şi, ţinând cont de condiţiile de muncă şi nivelul de salarizare demotivant în raport cu ceilalţi europeni, putem aprecia că sunt harnici. În timpul acestei pandemii de SARS-CoV-2, am observat că, fără cohortele de muncitori români sezonieri, unele activităţi agricole din ţările membre UE ar fi fost afectate într-o oarecare măsură.

Conform datelor Eurostat, unul din zece lucrători europeni este afectat de sărăcie. În România, peste 15% din angajaţi se situează sub pragul de sărăcie, care este calculat la nivelul de 60% din valoarea medianei veniturilor disponibile pe adult-echivalent. Conform INS, în anul 2018, pentru România, pragul sărăciei relative, adică venitul bănesc pe adult-echivalent în raport cu care o persoană (cu un venit inferior pragului) poate fi considerată săracă a fost de 9002 lei, ceea ce corespunde unui venit lunar pe adult-echivalent de 750 de lei. După un deceniu de integrare europeană, rata sărăciei relative în România a scăzut doar cu un punct procentual: de la 24,6% în anul 2007, la 23,5% în anul 2018. În altă ordine de idei, în ianuarie 2020, media salariului minim net în UE era de 825 de Euro, în timp ce salariul minim pe economie în România era de 280 Euro net pe lună. Apoi, în timp ce media salariului mediu net în UE era de 1646 de Euro, în România salariul mediu net era de 670 Euro, reprezentând 40,7% din media salariului mediu net al europenilor.

Sărăcia şi câştigurile salariale mici în comparaţie cu ale celorlalţi europeni nu sunt singurele probleme cu care se confruntă angajaţii români. România ocupă primul lor în rândul ţărilor membre UE la accidentele de muncă soldate cu decese. Conform INS, prin accident de muncă se înţelege vătămarea violentă a organismului precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile, invaliditate sau deces. Pentru Eurostat, comparaţia se face în termeni de rată a incidentelor care înseamnă numărul accidentelor soldate cu decese la 100.000 de angajaţi. În anul 2017, cele mai ridicate rate de incidenţă s-au înregistrat în România (5,72 accidente mortale la 100.000 de lucrători), Bulgaria (4,30 accidente mortale la 100.000 de lucrători), Austria (4,11 accidente mortale la 100.000 de lucrători), Portugalia (3,86 accidente mortale la 100.000 de lucrători), Franţa (3,58 accidente mortale la 100.000 de lucrători) şi Lituania (3,47 accidente mortale la 100.000 de lucrători).

Rata de incidenţă a accidentelor fatale a scăzut în UE în ultimii şapte ani de când Eurostat publică aceste statistici, de la 2,87 accidente mortale la 100.000 de lucrători în 2010 la 2,25 accidente mortale la 100.000 de lucrători în 2017. În rândul celor 27 de state membre UE, 16 state au raportat o rată de incidenţă peste media UE. La polul opus, cele mai scăzute rate de incidenţă au fost raportate în Malta (0,57 accidente mortale la 100.000 de lucrători), Olanda (0,78 accidente mortale la 100.000 de lucrători), Cipru (0,85 accidente mortale la 100.000 de lucrători) şi Estonia (1,02 accidente mortale la 100.000 de lucrători).

Pe baza datelor furnizate de institutele de statistică din ţările membre UE, Eurostat realizează situaţii comparative şi în funcţie de tipul de contract: contracte pe perioadă determinată sau contracte în regim part-time (de 2, 4 sau 6 ore). În anul 2018, România avea doar 1,1% dintre angajaţii cu vârste între 15-64 de ani cu contracte pe perioadă determinată, media UE fiind de 14,1%, Spania având cel mai mare procent, de 26,9% dintre angajaţi cu contracte cu durată limitată. În general, salariaţii români, mai ales forţa de muncă îmbătrânită, preferă contractele de muncă stabile, pe perioadă nedeterminată, chiar dacă sunt salarizate precar în raport cu ceea ce se întâmplă în alte ţări europene. Situaţia nu diferă prea mult nici în privinţa contractelor cu timp parţial de muncă (part-time). Doar 6% dintre angajaţii români din totalul angajaţilor cu vârste între 20-64 ani lucrează în regim part-time, Bulgaria înregistrând cel mai mic procent (2%), în timp ce Olanda are cel mai mare procent de angajaţi part-time (47%). Conform INS, din totalul persoanelor ocupate în anul 2019, au lucrat cu program parţial 619.000 de persoane, reprezentând 7,1% din totalul persoanelor ocupate. Marea majoritate a persoanelor ocupate cu program parţial lucrau în sectorul agricol (85,8%).

În perioada crizei sanitare generate de pandemia SARS-CoV-2, am fost nevoiţi sa căutăm soluţii pentru continuarea activităţilor profesionale. În acest context au apărut discuţiile despre munca la distanţă (telemuncă), munca la domiciliu ş.a.m.d. În România, activităţile de telemuncă sunt reglementate prin Legea nr. 81/2018. Conform acestei legi, prin telemuncă se înţelege acea formă de organizare a muncii prin care salariatul, în mod regulat şi voluntar, îşi îndeplineşte atribuţiile specifice funcţiei, ocupaţiei sau meseriei pe care o deţine, în alt loc decât locul de muncă organizat de angajator, cel puţin o zi pe lună. În acest context, se vorbeşte şi despre „telesalariat” sau prestatorul muncii la distanţă. Activitatea de telemuncă se bazează pe acordul de voinţă al părţilor şi se prevede în mod expres în contractul individual de muncă odată cu încheierea acestuia pentru personalul nou-angajat sau prin act adiţional la contractul individual de muncă existent. Conform Eurostat, în anul 2019, 5,4% dintre angajaţii europeni cu vârsta între 15 şi 64 de ani lucrau de obicei de acasă. Această pondere a rămas constantă în jur de 5% în ultimul deceniu. Cu toate acestea, în aceeaşi perioadă, ponderea celor care au muncit uneori de acasă a crescut: de la 6% în 2009 la 9% în anul 2019. În România, mai puţin de un procent din angajaţii cu vârste între 15-64 de ani lucrează de acasă, în timp ce în Olanda 14% dintre angajaţi au raportat că lucrează la locuinţa de reşedinţă.

Conform INS, în anul 2019, rata de ocupare a populaţiei în vârstă de 20-64 ani a fost de 70,9%, cu 0,9 puncte procentuale peste ţinta naţională de 70% stabilită în contextul Strategiei Europa 2020. În anul 2019 populaţia activă a României a fost de 9.033.000 persoane, din care 8.680.000 erau persoane ocupate şi 353.000 erau şomeri. Rata de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) a fost de 65,8%, în creştere faţă de anul 2018 cu un punct procentual. Ca şi în anii anteriori, rata de ocupare a fost mai mare la bărbaţi (74,6%, faţă de 56,8% la femei). Pe medii de rezidenţă, rata de ocupare a fost mai mare în mediul urban (67,1%, faţă de 64,2% în mediul rural). Rata de ocupare a tinerilor (15-24 ani) a fost de 24,7%, iar cea a persoanelor vârstnice (55-64 ani) de 47,8%.

În ceea ce priveşte efectivul de salariaţi, datele INS pentru anul 2019 arată o creştere faţă de anul precedent (+80.000 de persoane). Salariaţii au deţinut în continuare cea mai mare pondere (75,8%) în totalul populaţiei ocupate, în timp ce lucrătorii pe cont propriu şi lucrătorii familiali neremuneraţi reprezentau 23,1% din populaţia ocupată. La sfârşitul lunii februarie 2020 şi începutul crizei sanitare SARS-CoV-2, efectivul salariaţilor din economia naţională era de 4.997.100 de persoane, din care 3.131.200 de angajaţi în sectorul serviciilor, 1.344.900 de angajaţi în industrie, 403.900 de angajaţi în construcţii şi 117.100 de angajaţi în agricultură.

La sfârşitul lunii februarie 2020, câştigul salarial mediu brut pe ţară a fost de 5234 lei, iar câştigul salarial mediu net de 3202 lei, cu o creştere de +0,4% daţă de luna anterioară. Cele mai bune câştiguri salariale se obţin în Bucureşti, unde salariul mediu net este de 4124 de lei pe lună, iar cele slabe câştiguri salariale sunt înregistrate în judeţele Suceava (2494 lei net/lună), Vrancea (2479 lei net/lună) şi Covasna (2475 lei net/lună). Cele mai mici salarii se obţin în sectorul hoteluri-restaurante-catering (HORECA), unde salariul mediu net este 1781 pe lună. În ultima perioadă, antreprenorii din acest sector de activitate au reclamat lipsa forţei de muncă deşi angajaţii din acest domeniu obţin cele mai slabe câştiguri salariale. Cele mai bune salarii se obţin în industria IT&C, unde câştigul salarial mediu net depăşeşte 6200 lei pe lună. În domeniul sănătăţii şi asistenţei sociale, câştigurile salariale medii nete se ridicau la 3848 de lei, la sfârşitul lunii februarie 2020.

În România, un loc de muncă nu garantează ieşirea din sărăcie! Angajaţii din România obţin cea mai bună productivitate în muncă raportată la câştigurile salariale din UE. Există un decalaj mare între câştigurile salariale nete din Bucureşţi faţă de judeţul Covasna, ecartul salarial mediu net fiind de 1649 de lei pe lună. Cu alte cuvinte, creşterea economică din ultimi ani nu a însemnat şi creşterea bunăstării românilor, inegalităţile din România fiind extrem de mari în comparaţie cu alte ţări europene. România continuă să fie o ţară polarizată economic şi social, caracterizată de fenomene precum inechitatea socială, inegalitatea veniturilor, marginalizare şi excludere socială pentru multe persoane. Aceste dezechilibre sociale se vor adânci în perioada crizei sanitare SARS-CoV-2, care va fi urmată de o criză economică şi socială.

Conform unui studiu OCDE actualizat la mijlocul lunii aprilie, o lună de închidere a economiei este echivalentă cu o reducere a ratei anuale de creştere a PIB de aproximativ 2%. În aceste condiţii, o închidere a economiei în jur de trei luni va conduce la o reducere a ratei anuale de creştere a PIB cu aproape 4-6%. Studiul OCDE mai arată că pentru pentru România PIB-ul se va reduce la nivelul unei singure luni cu aproximativ 25%. Ca urmare a impactului crizei sanitare, FMI apreciază că în anul 2020, la nivelul Europei, PIB-ul în termeni reali se va reduce cu 6,6%, iar rata inflaţiei va fi 2,2%. Pentru România, se preconizează o contracţie a PIB în termeni reali de 5,0%, o rată a inflaţiei egală cu 2,2% şi o rată a şomajului de 10,1%.

Potrivit Agendei 2030 pentru Dezvoltare Durabilă şi Obiectivului nr. 8 – „muncă decentă şi creştere economică”, autorităţile centrale şi locale trebuie să promoveze creşterea economică durabilă şi munca salarizată decent, indiferent de gen, locaţie geografică şi descendenţă. În acest context, aplicarea principiului „nimeni nu rămâne în urmă” devine imperativă, prin măsuri de creştere a ocupării în muncă, dar şi a veniturilor, astfel încât şi românii să se bucure de un trai de viaţă decent, apropiat de standardele ţărilor membre UE cu care adesea ne comparăm.

Notă: pentru documentarea acestui articol am folosit date culese, procesate şi validate de Institutul Naţional de Statistică, accesate din baza INS-TEMPO Online, din lucrările tematice realizate de INS, precum şi date disponibile pe site-ul Eurostat. Opiniile exprimate în acest text nu angajează în niciun fel poziţia instituţiilor în care lucrez şi/sau cu care sunt asociat.