Ţara şi republica

Îmi amintesc că la începutul anilor `90, după destrămarea URSS, mi se părea bizar faptul că am ajuns să ne învecinăm cu Republica Moldova. Copil fiind, ştiam din povestirile bunicilor şi din ce mai reuşisem să aflu de pe la şcoală că teritoriul dintre Prut şi Nistru se numeşte Basarabia şi că aparţine, moralmente vorbind, României.

Denumirea „Republica Moldova” îmi suna mai curând a „Republica Ploieşti” decât a nume de „stat serios”, clădit de o naţiune cu aspiraţii democratice. Mi se părea nefiresc, mai ales în contextul reunificării Germaniei, să avem o graniţă care să ne despartă de alţi români. Recunosc, era perspectiva unui copil care abia începea să-şi pună întrebări în legătură cu istoria ţării în care s-a născut.

Mai târziu, înţelegând mai mult, am studiat cu atenţie modul în care noi, românii, am pierdut această provincie, mai întâi la 1812, apoi în 1940 şi iarăşi în 1944. Am citit despre luptele soldaţilor noştri pentru eliberarea Basarabiei şi am stat de vorbă cu bătrâni care au făcut războiul împotriva sovieticilor. Am descoperit lucruri extrem de interesante pe care le-aş împărtăşi cu drag tuturor celor care îşi dau cu părerea despre Basarabia în necunoştinţă de cauză. Bineînţeles, aici nu e locul pentru aşa ceva, însă orice om „cu liceul la bază” (vorba tovarăşelor de la „Cadre”) le-ar putea căuta şi citi în numeroasele cărţi apărute după 1990.

În fine, ca ziarist am avut ocazia să întâlnesc şi să intervievez o sumedenie de oameni importanţi din Basarabia, inclusiv pe ultimul preşedinte al republicii (şi poate cel mai corect de până acum), Mihai Ghimpu. Nu s-ar cădea să trec sub tăcere nici dialogul cu premierul Vlad Filat, liderul Partidului Liberal Democrat din Republica Moldova, al doilea clasat la alegerile parlamentare de duminica trecută. Toţi aceşti oameni importanţi cu care am stat de vorbă – unii măcinaţi vizibil de mici orgolii şi frustrări politice – au admis că înţelegerea dintre Germania nazistă şi Rusia sovietică prin care României i se smulgea Basarabia este o nedreptate istorică pe care o plătim şi astăzi. Aşadar, dincolo de Prut există încă o percepţie corectă asupra uriaşei nedreptăţi istorice căreia i-au căzut victime românii. În schimb, la Bucureşti această conştiinţă pare să se fi estompat. Adesea luăm în uşor chestiunea Basarabiei şi păcătuim prin a-i judeca pe basarabeni cu mentalitatea noastră de „mitici”, atât de antipatizată în Ardeal şi în Banat. Vezi persoane care nu au fost nici măcar o dată la Chişinău, la Soroca sau la Orhei şi care se pronunţă cu fermitate că „nu ne trebuie nouă Unire”. Ce, adicătelea să le plătim noi basarabenilor datoriile? Să le dăm şi lor de mâncare? Nu suntem noi şi aşa sărăciţi? Ce ne trebuie alte guri la masă?

Primitivismului acestei abordări îi poate fi contrapus, cu valoare de simbol, crâmpeiul de discuţie pe care l-am auzit recent între doi studenţi basarabeni: „Când ai trecut pe la facultate?”, „Ieri, pentru că abia luni am venit în ţară...”, „Păi unde-ai fost?”, „În republică!”. Prin urmare, tinerii basarabeni au „o ţară” şi „o republică”. Noi, regăţenii, ne gândim că avem doar „o ţară”. Şi nici cu asta nu ştim prea bine ce-i de făcut.