Un artist de excepţie, o personalitate teatrală puternică, pe care l-am văzut mereu în descendenţa lui Aristide Demetriade.  Înzestrat cu un talent robust, cu o prezenţă statuară şi cu un aplomb scenic de zile mari, Costel Constantin s-a impus de-a lungul unei cariere strălucite prin roluri memorabile atât în teatrul de scândură, cît şi în teatrul de televiziune, şi, de asemenea, în film. Mă bucur să-l salut astăzi, din acest colţ de pagină gazetărească, subliniind cu bucurie vitalitatea lui, de asemenea, de excepţie, actorul continuând să joace şi trei şi patru seri de teatru la rând şi să-şi împlinească destinul scenic cu o rigoare, cu un devotament şi cu o fidelitate faţă de textul de teatru ales întotdeauna exigent şi cu o cuceritoare rezonanţă în rândul publicului spectator pe care a ştiut să-l respecte exemplar.

*

Însemnările mele intitulate „Un Bărbat pentru istorie“ apărute în volumul „Vinovatul de serviciu“ din numărul 2 al „Dosarelor Cotidianului“, mă îndatorează cu acest Post-scriptum:

Aceste însemnări au fost scrise la Slătioara, la începutul lui iulie, anul acesta, unde am primit un telefon surpriză la receptorul căruia, în Bucureşti, se afla un fost foarte mare, chiar foarte mare demnitar SRI, care mi-a transmis din partea „Bătrânului“ rugămintea să scriu o însemnare ce ar fi trebuit să se adauge paginilor unui volum consacrat domnului general Iulian Vlad.

Am trimis paginile prin email-ul indicat fostului foarte mare demnitar SRI, dar a doua zi le-am trimis şi „Bătrânului“  la spital, prin generalul Olimpiodor Antonescu, considerat de „Bătrân“cel mai reuşit şi iubit elev al său din şcoala de ofiţeri, unde îi fusese comandant.

A doua zi generalul Olimpiodor Antonescu, care se bucură şi din partea mea de o aceeaşi consideraţie şi care astăzi este şi preşedintele Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală „Nişte ţărani“, mi-a spus că „Bătrânul“ citise însemnările mele emoţionat şi dorea să-mi transmită şi personal aprecierea, astfel încât l-am sunat la telefon la spital, cum făceam, săptămânal, de când fusese internat şi când îmi exprima, cu o neostenită credinţă, că „lucrurile merg bine şi că foarte curând ne vom revedea“.

Mi-a mulţumit călduros şi mai ales emoţionat pentru descrierea făcută obârşiei domniei sale ţărăneşti şi moştenirii morale pe care aceasta i-o lăsase, hotărâtoare pentru tot zbuciumul ce i-a însemnat viaţa.

După nici două săptămâni, generalul Olimpiodor Antonescu mi-a transmis – eram tot la Slătioara -, că nu vom mai putea vorbi cu „Bătrânul“, starea sănătăţii nu-i va mai permite niciodată.     

*

Venind vorba printre ştirile ultimelor zile despre o comună Vişina, din fostul judeţ Romanaţi, mi-am amintit că şi această Vişina este, la fel ca Vădastra, eroină, prin locuitorii ei de la mijlocul veacului trecut, a celebrei nuvele „Vântul de martie“, din ciclul la fel de celebru „Cronică de familie“, de sub semnătura marelui scriitor Petru Dumitriu. Sunt pagini care mi-au însufleţit hotărâtor orgoliul de a scrie despre lumea ţărănească şi m-au inspirat la fel de hotărâtor ca şi paginile primei ediţii a romanului „Desculţ“ scris de Zaharia Stancu.

Aici, în „Vântul de martie“, am întâlnit unele dintre cele mai autentice personaje de roman ale prozei româneşti inspirate de lumea ţărănească.

Am recitit astfel, nuvela „Vântul de martie“ şi am redescoperit, cu aceeaşi înfrigurare şi la fel de tulburat, tragedia lumii câmpiei româneşti din prima jumătate a veacului trecut şi, mai ales, de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi motivaţia răzmeriţelor ţăranilor acelei vremi când aceştia se întorceau de pe front acasă, la Vişina, la Salcia, la Vădastra – eroii lui Petru Dumitriu -, nădăjduitori că vor intra, în sfârşit, în posesia pământului promis de toate regimurile de până atunci. Pământul era încă în proprietatea boierilor Vorvoreni şi a Prinţului Ipsilanti, făcuţi şi ei celebri de Petru Dumitriu.

A urmat tragedia colectivizării cunoscută şi iar, ca după război, Speranţa şi după Speranţă, iarăşi boierii, nu Vorvorenii, nici Ipsilanţii, ci unii foarte noi iviţi peste noapte, proprietari şi aceştia de sute de pogoane.

Iată o istorie care ar merita povestită şi care se petrece într-o ţară în care, în Parlament, nu este niciun ţăran, ci numai noii boieri.

*

Aventura statuii lui Caragiale pe care un grup de mari istorici şi mari sociologi şi filozofi, academicieni, septuagenari şi octogenari şi chiar nonagenari au cerut-o Primăriei spre a fi pusă în faţa marchizei Teatrului cel Mare de pe Calea Victoriei, inspirat reprodusă întocmai ca marchiza de la 1852, spre a ţine vie amintirea scenei naţionale, unde şi Caragiale a fost director, aventura acestei statui, zic, pare să aibă un sfârşit fericit.

Actuala conducere a Primăriei Generale a Bucureştilor a anunţat că s-a hotărât punerea bustului marelui scriitor în faţa acestei marchize şi sperăm că şi pe zidul marchizei va fi pusă o placă de piatră care să spună trecătorilor că aici a fost până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial Teatrul cel Mare al Ţării Româneşti.

Deocamdată, singurul panou indicator existent face reclamă unui tripou!

Cum seamănă destinul lui Caragiale de azi cu destinul eroilor săi din „1907 din primăvară până-n toamnă“.

Rar o statuie, ca aceea a lui Caragiale, singura până de curând în Bucureşti, care să-şi fi căutat cu atâta îndreptăţire şi cu atâta indiferenţă un loc în capitala noastră! Şi să nu-şi găsească!

Iată cum îşi justifică şi pentru noi, rostul şi locul, un îndemn al americanului John F. Kennedy:

„Trebuie să ne găsim timp pentru a le mulţumi celor care înseamnă ceva în vieţile noastre.“