Războiul securisto-securist

Democraţia s-a aflat dintotdeauna – mai mult decât oricare altă formă de guvernare – într-un conflict intrinsec cu puterea militară. Cei care deţin „arma” sunt tentaţi, prin forţa lucrurilor (niciodată această expresie nu a fost mai potrivită), prin forţa armelor de foc să conducă societatea.

Membrii „castei“ militare au o neîncredere funciară faţă de „demos“ – asupra căruia, prin natura meseriei lor, sunt „programaţi“ să se exercite în mod violent şi coercitiv. „Ordinul se execută, nu se discută“.

La rândul lor, fondatorii democraţiei au simţit chiar de la început pericolul suprimării regimului democratic de către deţinătorii forţei armate şi de aceea i-au impus un set de reguli extrem de stricte. Principiul acestor reguli este: structurile militare se află în subordinea forţelor democratice, adică a civililor aleşi de către majoritatea locuitorilor unei ţări. Pe cale de consecinţă, membrilor forţelor armate li se interzice, sub sancţiunea legii, participarea la viaţa politică.

Am fost clar? Între „militărie“ şi „democraţie“ nu există soluţie de compromis. Militarul se supune, prin lege, puterii alese în mod democratic, iar el nu participă, sub nicio formă, la viaţa politică. O democraţie nu este funcţională decât atunci când se respectă în mod absolut acest principiu. Din momentul în care apar colaborările, compromisurile, negocierile, îmbinările şi încuscririle dintre militari şi oamenii politici – nu mai vorbim despre democraţie.

Or, ceea ce se întâmplă în România de foarte mult timp, cel mai probabil chiar din anii 90, este urmarea directă a încălcării, în trepte diferite, a acestui principiu. În primul rând, după Revoluţia din Decembrie, „arma“ care a devenit exponentul puterii militare în conflictul cu puterea politică a fost Securitatea Statului, rebotezată Serviciul Român de Informaţii. Salvându-şi prestigiul – într-un mod uluitor, dată fiind istoria ei neagră din perioada ceauşistă – securitatea a reuşit să „bată“ armata, în subordinea căreia fusese pusă de către Ceauşescu tocmai pentru a zădărnici eventualele tentative de răsturnare a lui. Ceauşescu avea mult mai mare încredere în armată pe care o considera formată din elementele sănătoase ale poporului, popor al cărui „fiu iubit“ se credea a fi. Cu toată această „subordonare“, rivalitatea dintre „securitate“ şi armată a continuat să existe – mai subteran, mai la suprafaţă; este suficient să reprivim secvenţele video cu dialogul dintre generalul de armată Guşă şi generalul de securitate Iulian Vlad din timpul revoluţiei. Însă nici înainte, nici imediat după revoluţie securitatea nu şi-a imaginat că va reuşi vreodată să surclaseze armata – ca imagine, ca putere, ca credibilitate. Cel mai probabil securiştii şi-au imaginat că vor reuşi, „prin mijloace specifice“, să controleze, din umbră, ofiţerii armatei române.

În acest sens, e foarte interesant să reflectăm asupra unei formule, asupra unei „zicale“ apărute brusc la suprafaţă după revoluţie, o formulă repetată în mod automat de majoritatea cetăţenilor: „românului îi trebuie o dictatură militară“, cu varianta: „numai o dictatură militară ne poate salva“. Experte în manipularea inconştientului colectiv, serviciile secrete sunt nu doar o fabrică de zvonuri (şi se pare şi de bancuri), ci şi o adevărată fabrică de „zicători, proverbe, cimilituri“, aureolate de o falsă atemporalitate, ca şi cum afirmaţiile îmbrăcate în hainele proverbului ar fi fost deja verificate de mii şi sute de mii de ori înainte să se sedimenteze într-o tradiţie. Or, o asemenea vorbă „pentru român – numai dictatura militară“ nu are nici un fel de „tradiţie“, apariţia ei este complet iraţională în condiţiile proaspetei răsturnări a unei dictaturi; ea s-a impus, cu viteza gândului, urmând legile răspândirii zvonului, prin difuzarea în masă şi repetare accelerată şi anonimă. Numai din analiza acestei „vorbe“, a acestei zicale „psihotronice“ se vede destul de clar că serviciile secrete pregăteau minţile românilor pentru acceptarea obedientă a preluării puterii de către armată, mai precis de către ofiţeri ai armatei române controlaţi de către securitate. În acea vreme nici un securist nu putea visa măcar că serviciile secrete vor putea opera independent de armată pentru preluarea, influenţarea sau controlarea puterii politice.

Zarurile însă au căzut neaşteptat de bine pentru serviciile secrete. După revoluţie, armata română e ieşit extrem de şifonată – trăsese în revoluţionari, aşa numiţii „terorişti“ erau greu de distins de soldaţii români pentru că purtau aceeaşi haină militară, Vasile Milea se omorâse, un „tribunal militar“ îi condamnase la moarte pe soţii Ceauşescu, soldaţii îi executaseră (fapt destul de greu înghiţit de „popor“), într-un cuvânt armata era mânjită – în mod vizibil, explicit – de sânge din cap până în picioare. Cu toate astea nu trebuie uitat că „încrederea“ românilor în armată a continuat, inerţial, să aibă mult timp cote importante în sondajele de opinie, alături de încrederea în biserică (a se citi credinţa în Dumnezeul ortodox). În sfârşit, cum-necum, forţele armate fuseseră scoase din joc – spre surprinderea serviciului secret – care a rămas, după demilitarizarea poliţiei, singurul exponent al puterii militare în conflictul – imanent într-un regim democratic slab – cu puterea politică. Schimbându-şi faţa, dându-se mai prietenoase şi mai deschise decât sunt şi decât pot fi în realitate serviciile secrete au început imediat acţiunea de influenţare şi de recrutare a politicienilor şi a jurnaliştilor. În definitiv, specialitatea lor era predominant politică încă de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. În definitiv, puteau porni de la o bază serioasă dat fiind că securitatea avusese sute, mii de colaboratori, delatori şi infliltraţi în viaţa civilă – politică şi profesională – încă din vremea lui Nicolae Ceauşescu.

Tot mai mult serviciile secrete au preluat controlul vieţii politice. Ni-l amintim cu toţii pe Emil Constantinescu care, după patru ani de preşedinţie, se retrăgea, excedat, din politică, recunoscându-se învins de serviciile secrete. S-a creat, cum bine a spus cineva, o adevărată juntă securistă. Graniţa dintre politică şi „militărie“ a fost tot mai mult depăşită până la a fi ştearsă cu totul, serviciile secrete revendicând pentru ele un statut ambiguu, intermediar, politico-militar sub umbrela apărării interesului naţional. Oamenii politici, la rândul lor, nu s-au lăsat mai prejos. În naivitatea lor – de altfel uşor de creat în condiţii de laborator securist (premii, stipendii, mastere, studii, doctorate şi în primul rând grade militare pe umăr, funcţii în serviciile secrete) – au crezut că pot controla SRI-ul din interiorul său.  Ca să-i capaciteze, SRI le-a dat în primă instanţă senzaţia că „ei conduc“, că serviciul aşteaptă, ca o fată mare, un adevărat bărbat de stat. Aşa a fost posibilă crearea primei entităţi securisto-politice, Gabriel Oprea, primul general cu funcţie politică, primul parlamentar care a încălcat pe faţă, în văzul tuturor, principiul separării dintre militărie şi politică. Gabriel Oprea a fost, în acelaşi timp, lider de partid, deputat şi general, angajat de serviciul secret în zona-tampon a Academiei Naţionale de Informaţii. Junta securistă[1], în plină desăvârşire, gata să iasă la suprafaţa vieţii politice, s-a confruntat însă cu un efect nedorit – deşi destul de previzibil – al propriilor acţiuni: oamenii politici recrutaţi dezvoltau, invariabil, sindromul păpuşii de teatru: după o vreme, păpuşa crede că are sforile în mâini şi că îl poate manevra pe manipulator. Dacă doar crede asta şi totuşi ascultă de comenzile manipulatorului – păpuşa politică este funcţională, va fi în continuare scoasă şi menţinută în spectacol, pe scenă. Dar dacă păpuşa politică se apucă să tragă ca nebuna de sfori şi încearcă să dea la o parte paravanul în spatele căruia stă manipulatorul, i se taie sforile şi păpuşa cade grămadă, în văzul tuturor. Aşa s-a întâmplat cu Gabriel Oprea, cu Victor Ponta şi, cel mai probabil, cu George Maior.

După cum se observă, mai toţi oamenii politici cred că deţin secretul serviciilor secrete, fiecare vine cu câte o „dezvăluire“ din interior. Şi trebuie să-i credem pe cuvânt de onoare. Pentru că tactica serviciilor secrete a fost şi este să-i capaciteze, să-i recruteze şi să-i manevreze făcându-i să creadă că „numai ei, doar ei“ ştiu ce înseamnă serviciile secrete şi cum operează acestea. Nu le vine să creadă când sunt lăsaţi să cadă, ei care aveau senzaţia că sunt dacă nu stăpânii, cel puţin prietenii cei mai buni ai serviciilor secrete. Şi se iluzionează, după ce cad, cu ideea că există un SRI bun şi un SRI rău, iar SRI-ul rău i-a dat pe ei jos şi că SRI-ul bun îi vrea înapoi. Nu ştiu că au fost atraşi cu toţii în aceeaşi capcană, diavolească, a serviciilor secrete şi că răul capital l-au comis de când au început colaborarea cu serviciile secrete, de când au şters graniţa dintre militărie şi puterea politică democratic aleasă. Graniţa fermă dintre militărie şi viaţa civilă, dintre militărie şi viaţa profesională, dintre militărie şi viaţa politică trebuie menţinută ca indiscutabilă de către cei care cred în valorile democraţiei!

Am rămas cu totul siderat când am citit că însuşi preşedintele Academiei Române face, într-un interviu, apologia serviciilor secrete şi a infiltraţilor în Academia Română! Dacă un redutabil istoric şi profesor universitar Ion Aurel Pop a ajuns să se facă glasul imixtiunii serviciilor secrete în cel mai „înalt for“ de educaţie şi cultură al ţării este semnul clar că propaganta juntei securiste şi-a atins aproape în totalitate scopul fundamental: ştergerea din „memoria“ oamenilor a datelor legate de democraţie, ştergere indispensabilă instalării „programului“ oligarhiei militare[2].

Fabrica de „ziceri“, zicători, sloganuri şi proverbe lucrează şi astăzi ca şi în trecut, vânzând de fapt acelaşi produs ca în anii 90, ambalat însă în alte culori şi vândut unei categorii sociale „superioare“, chiar dacă mai puţin numeroasă. Imediat după Revoluţie „junta securistă“ se mulţumea să facă propagandă antidemocratică şi să-şi promoveze interesele oligarhice prin răspândirea zicalei „eterne“: „numai dictatura militară îi poate salva pe români“. Astăzi, aceeaşi fabrică de zicători lansează alte zicale psihotronice, la fel de curajoase şi de impertinente, la fel de străvezii pentru intenţiile juntei securiste, adresate însă nu prostimii majoritare, ci „elitei responsabile“. Securitatea pare să-şi fi schimbat tactica, dar nu şi scopul fundamental, acela de a se impune, de a deţine puterea asupra societăţii, de a înfrânge democraţia. Iar câteva  aşa zise „adevăruri“ securistice „de bun simţ“, repetate în mod automat în ultima vreme de cetăţeni la fel de manipulaţi ca şi cei din anii 90: „nu oricine trebuie să voteze“, „ar trebui dat un examen pentru a putea vota“, „majoritatea e proastă, săracă, manipulabilă şi mituibilă – deci trebuie ca votul ei să nu conteze.“ Atât „majoritatea“ care repeta – idiotizată – sloganul „dictatura militară salvează România“ cât şi elita educată şi „responsabilă“ care repetă acum că „proştii nu au dreptul să voteze“ a făcut, respectiv, cea din urmă, face „jocurile“ securităţii, a elitei militare antidemocratice.

P.S.

Sloganul lansat pe piaţă împotriva guvernării PSD (dar de fapt a democraţiei), în care primul cuvânt, o înjurătură, este de provenienţă rromă – ne aduce aminte de vechile practici ale securităţii române: aceea de a folosi rromii ca instrumente pentru anihilarea – psihică şi fizică – a câte unui indezirabil politic. Încărcătura simbolică a „ţiganului“ în imaginarul colectiv românesc nu trebuie explicitată foarte pe larg. „Ţiganul“ este cel care profesa „meseria“ imundă de călău, este „gardianul abuzator“[3], este violatorul, este cel lipsit de principii, cel cu care nu se poate vorbi… Dar „ţiganul“ simbolic este, din punct de vedere vizual, incredibil de bine camuflat sub feţele reale, fine şi intelectuale, ale protestatarilor din Piaţa Victoria. Din punct de vedere sonor, lingvistic „ţiganul“ este însă prezent în modul cel mai explicit cu putinţă în înjurătura de o sonoritate extremă scandată de demonstranţi. Conştientul este oarecum derutat – dar subconştientul ştie foarte bine ce i se comunică. Solia morţii poate fi – şi a fost în atâtea rânduri – purtată de diafane chipuri şi gingaşe trupuri. Important este să fie auzită. Şi înţeleasă.

[1] Termenul este folosit de către Marian Zălean în articolul său Academia de Ştiinţe ale Securităţii Naţionale (II): instituţie academică sau juntă securistă publicat pe site-ul contributors.ro la data de 28.09.2017

[2] „Se poate ca în Academia Română să existe şi membri ai serviciilor secrete româneşti care să acţioneze „cu mijloace specific“. Dacă ei „lucrează“ în limitele legii, nu cred că ar trebui să facem ceva. Dacă ei încalcă legea, fireşte, trebuie pedepsiţi“. („Este infiltrată Academia Română de SERVICIILE de INFORMAŢII? Ioan-Aurel Pop FACE LUMINĂ“ în Evenimentul zilei, 08.08.2018).

[3] „Conform foştilor deţinuţi politici, majoritatea gardienilor de la Jilava erau de etnie rromă, fiind recrutaţi din satele din împrejurimile penitenciarului. Singura perioadă de instrucţie a oamenilor de pază era reprezentată de câteva luni petrecute în şcoala de gardieni de la Jilava, înfiinţată în 1949.“ Andrei Muraru (coordonator), Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), Polirom, Iaşi, 2008, pp. 351-363 citat în „Scurt istoric al Fortului 13 Jilava“