Cum am ajuns aici?
0
Atacurile actuale asupra instituţiilor democraţiei şi statului de drept nu au apărut din senin ci ele sunt de fapt apogeul unei frustrări majore a vechii clasei politice după aderarea la Uniunea Europeană.
În mod oarecum paradoxal, epoca de aur a democraţiei în România nu a fost cea de când suntem membri ai UE ci, cel puţin pe hârtie, a fost perioada pre-aderare. Pe fondul compromisului de la Snagov prin care aderarea la UE devenea marele obiectiv strategic pentru toate forţele politice din ţară, România a adoptat pe repede înainte faimosul acquis comunitar de peste 100 000 de pagini de legislaţie care ne făcea să arătăm, teoretic, o ţară democratică europeană.
Dacă ne uităm la scorurile democraţiei cum este cel al Freedom House (mai jos) sau cel al Economist Intelligence Unit, vedem că România a atins maximul în 2006 şi 2007 când am ajuns aproape de categoria democraţiilor consolidate iar de atunci continuă să scadă – cu excepţia anului guvernării tehnocrate 2016 şi parţial 2010.
Ce s-a întâmplat de fapt în realitate este un alt episod al formelor fără fond. Politicienii români au adoptat fără să clipească şi cu o consecvenţă rară orice era necesar că să părem o ţară demnă de aderare: stat de drept, democraţie, economie de piaţă – totul că să putem adera.
Însă din 2007 încoace, o dată ce ne-am găsit cu sacii în căruţă, apetitul nostru pentru democraţie şi valori europene s-a estompat brusc. De ce? Pentru că nicio secundă politicienii noştri nu şi-au pus problema că acquisul comunitar şi valorile europene trebuie să fie şi interiorizate, nu doar transpuse în legi.
Am aderat la UE din punct de vedere administrativ-legal dar nu ne-am integrat niciodată. De fapt, speranţa ascunsă a vechii noastre clase politice a fost că aderarea la UE va aduce bani şi prestigiu dar că acasă lucrurile urmau să le facă ei ca înainte, cum ştiau mai bine.
Sursa datelor: Freedom House. Scorurile se situează între 1 (maxim) şi 7 (minim)
În mod evident, lucrul acesta nu a mers iar această aderare de formă la nişte reguli altele decât cele balcanice cu care eram obişnuiţi a creat o acumulare de frustrări şi o respingere mocnită şi crescândă a modelului occidental pe care o vedem erupând astăzi. Deşi nu îndrăznesc să o spună pe faţă, vechii noştri politicieni nu se simt deloc bine nici cu regulile democraţiei, nici cu ale statului de drept, nici cu ale economiei de piaţă ci preferă modele mai estice ca cel turcesc sau rusesc, mult mai pliate pe cultura noastră politică de veacuri.
Lucrul acesta îl vedem nu doar în România dar şi în Ungaria, în Polonia şi în alte ţări din centrul şi estul Europei unde aderarea pur administrativ-legală la UE a creat efectul invers, cel al respingerii modelului occidental.
Ceea ce face diferenţa însă între România şi celelalte ţări din regiune care se orientează către democraţia iliberală este faptul că această respingere a modelului occidental nu este împărtăşită de societate, ci este doar o caracteristică a vechii clase politice.
Societatea românească continuă să aibă acelaşi ataşament la cote record pentru Uniunea Europeană şi pentru valorile pe care aceasta le reprezintă iar acest ataşament nu doar că scade ci devine şi mai consistent, fiind de fapt invers proporţional cu ataşamentul arătat de vechea clasa politică pentru UE.
Sursa: Eurobarometrul Comisiei Europene
Aici stă cheia schimbării.
Trăim o perioada istorică pentru România în care tensiunea între forţa pro-europeană reprezentată de o masă critică a societăţii şi forţa reacţionară reprezentată de vechea clasă politică este întinsă la maxim. Abia acum am ajuns spre sfârşitul tranziţiei, care iată, durează de aproape 30 de ani.
Dar nu este încă sfârşitul şi nu este încă un nou început. Asistăm la ultimele zbateri ale României tranziţiei, ale şmecheriei că reţetă de reuşită, ale imposturii, bădăraniei şi a lui „las că merge şi-aşa“, cărora li se opun profesionalismul, onestitatea, lucrul bine făcut.
Nu este un conflict între Românii, aşa cum ne împing unii să credem, ci este un conflict al României cu clasa ei politică. România de astăzi e la ani lumina de politicienii care o conduc şi e pe cale să se elibereze. Poate că acest lucru nu e vizibil, ba chiar contra-intuitiv. Dar tocmai de aceea e nevoie să credem în noi, mai mult decât oricând, să credem că putem şi că suntem aproape de sfârşitul maratonului, că noi şi copii noştri vom putea trăi împreună într-o Românie demnă, decomplexată, europeană.
Se încarcă comentariile...
