Ţi-au furat portofelul! Te interesează?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Articolul ăsta nu e pentru voi, cei care îl citiţi. Nu e pentru cei care mai răsfoiesc presa, care încearcă să îşi facă o părere, în ciuda manipulării, a intereselor care domină jurnalismul şi a lăturilor în care se scaldă unele televiziuni. Articolul ăsta poate fi mai degrabă pentru studentul care nu merge la vot, pentru cei care se declară sictiriţi, scârbiţi de politică şi de scandal. Pentru cei jefuiţi, dar care se prefac că nu observă.

Te uiţi la ei, la costumele lor fără scame, la pantofii lustruiţi, la nevestele întreţinute şi la copiii care urmează cele mai bune şcoli. Pentru ei nu e o tragedie când copiii nu iau bacalaureatul, taxele nu sunt o povară, viaţa e relativ simplă. Ei nu stau pe gânduri când merg în supermarket, nu îşi verifică sporadic contul, nu păstrează cu sfinţenie banii de facturi. Ei nu îşi organizează zilele de naştere acasă, cu doi-trei-zece prieteni şi nu strâng bani dinainte pentru excursii. Ei nu fac împrumuturi ca să meargă în vacanţă şi nu trebuie să plăteasă un an pentru o săptămână de concediu. Ei se arată populari, publică fotografii în care oamenii îi îmbrăţişează şi lăcrimează. Ei nu văd lacrimile, nu văd ce se ascunde în spatele lor. 

Ştim cu toţii că lacrimile nu sunt de bucurie. Sunt lacrimi de bunici care nu au bani de medicamente, care cumpără o ciocolată ieftină pentru nepoţi şi care se roagă să îi vadă bine. Să se schimbe ceva pentru ei. Îi judecăm adesea că sunt naivi sau cer pomană, că sunt cei fără minte. Ei, totuşi, votează.  Nu abandonează speranţa, nu se declară dezinteresaţi. Sigur, sunt şi cei care nu ştiu numele ţării în care trăiesc, cei care se bâlbâie când îi întrebi cine e preşedinte şi care, fără prea multă şcoală, cred că nu fac rău dacă, pentru o sticlă cu ulei şi o pungă cu făină, pun ştampila pe cel indicat.

Pe ei i-am judecat şi îi judecăm, dar foamea, dragi cititori, întunecă raţiunea. Acolo unde raţiunea există. Şi, să o spunem pe şleau, nu veţi găsi raţiunea acolo, jos, la talpa ţării, unde oamenii se târguiesc pentru fiecare leu şi se bucură când primesc un carton cu ouă. Ştiu şi ei, instinctiv, că alegerile sunt pentru promisiuni, dar mai speră. Vor să primească, e greu să se ridice. Într-adevăr, dacă vă gândiţi bine, e al naibii de greu să se ridice.

Ei, totuşi, votează.

Dar mă uit la cei care se declară dezinteresaţi. Şi am cunoscut destui. Cei care nu vor citi în viaţa lor aşa ceva, cei cărora voi ar trebui să le deschideţi ochii. Cei care spun că votul lor nu contează, că ei nu contează, că sunt prea mărunţi ca să facă vreo schimbare. Ei sunt, paradoxal, dintre cei care contribuie la bugetul de stat, cu taxe şi impozite. Sunt angajaţi "la privat", cum se spune, au vieţi ceva mai confortabile şi spun că nu speră la nimic.

Ei sunt cel mai uşor de jefuit.

Vă întrebaţi de ce plătiţi impozite şi taxe, dar nu se vede nimic? De ce unii au şi alţii, nu? De ce tinerii abia îşi permit o chirie, ca să nu mai vorbim de un apartament, de ce familii tinere cu copii stau în căminele pentru studenţi?

Când le va ajunge cuţitul la os, se va întâmpla ceva.

Am auzit de prea multe ori vorbele astea. Ce se va întâmpla? Vor fi brusc interesaţi?

Dacă te afli pe stradă şi ai bani în portofel, iar cineva ţi-l fură, primul instinct este, probabil, să te agiţi, să alergi după hoţ, să îi ceri socoteală. Erau banii pe care i-ai planificat, pentru cumpărături, pentru cadouri, pentru vizite la medic, nu contează. Dacă plăteşti taxe şi auzi, zi de zi, că mai apare un dosar penal, că banii se fură, corupţia e la ea acasă, grasă şi frumoasă, ridici din umeri şi treci mai departe. Vezi scandaluri peste scandaluri, filme cu spioni, un permanent mişto fără sens şi te cuprinde sila.

Eu nu pot să schimb nimic, îţi spui.

Am cunoscut mulţi oameni care, în discuţii, criticau acerb politicienii, dar în faţa lor se ploconeau brusc, impresionaţi de un costum fin sau de statura omului din faţa lor. Uitau criticile şi aproape că ar fi cerut autografe, deveneau umili şi patetici. Ei bine, teoretic, democraţia presupune puterea poporului. Asta e definiţia. Nu se potriveşte la noi, e drept, dar când politicienii absorb puterea în mod netransparent, iar poporul cocârjat nu le cere socoteală, democraţia nu are nicio noimă.

Nu pledez pentru un candidat sau altul, e opţiunea fiecăruia.  Dar cei care spun, zilnic, că nu înseamnă nimic, pentru că aşa au fost obişnuiţi, să tacă şi să înghită: în familie, la şcoală, acasă, la serviciul unde şeful te ameninţă că te concediază dacă nu te execuţi ca-n front, ei trebuie să înveţe să aibă atitudine. Nu poţi să faci proteste de unul singur, să ieşi în stradă, poate că te consideri, ca mulţi dintre cei cu care şi eu am discutat, un om prea civilizat.

În faţa agresorului, însă, principiile justiţiei scuză agresiunea. Se numeşte legitimă apărare dacă eşti jefuit şi reacţionezi cu o sancţiune. Nu vreţi să priviţi alegerile idealist, nu credeţi în nimeni? E dreptul vostru. Dar doar o dată la cinci ani aveţi ocazia democratică de a-i sancţiona pe cei care vă jefuiesc. Prin vot.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite