Scrisoarea lui Avram Iancu către comandantul maghiar Iosif Simonffy. Cum a cerut „Crăişorul Munţilor“ reconcilierea dintre cele două neamuri

Avram Iancu, care fusese desemnat membru al Comitetului Naţional Permanent, organism de conducere a Revoluţiei de la 1848, i-a trimis din această postură o scrisoare unui reprezentant al taberei revoluţionare maghiare, comandantul de brigadă Iosif Simonffy, prin care îndemna la reconcilierea dintre cele două neamuri.

Avram Iancu, cel care a devenit apoi prefect general în Transilvania şi conducător militar al revoluţiei româneşti, susţinea că împăcarea se poate realiza numai în baza spiritului „de care e pătrunsă şi însufleţită Europa“.

Iată textul scrisorii lui Avram Iancu, pe care a expediat-o în iunie 1848:

„Prefectul Avram Iancu către comandantul de brigadă Iosif Simonffy

Libertate, egalitate, frăţietate!

Fraţilor maghiari!

Ascultaţi cuvintele purcese din adâncul sufletului unui român sincer. Aceste sânte principii ne deşteptară din adâncimea în care ne apăsară varvarii sute de ani, pentru aceste am rădicat cereri la locurile cuvenite, pentru acestea, ca să ne fie recunoscute, am rădicat arme, ne-am vărsat sângele, şi a ni-l vărsa pentru libertate suntem rezoluţi până va mai curge sânge în vinele noastre; deie-şi părerea Europa, judece popoarele civilizate, noi ne luptăm pentru libertatea noastră cea opresă de a secolelor nedreptate.

Fraţilor, crede-ne-ţi nouă că noi prea luminat vedem şi prea solide credem că în aste două patrii surori maghiarul de existenţă şi viitor nu poate vorbi fără de român, nici românul fără de maghiar. Credem şi prea luminat vedem că preste noi şi voi azi-mâne voieşte să dea mâna un element gigantic care în scurt timp ne va îneca şi nu vor rămânea alt decât urmele existenţei noastre. […]

Noi cu durere privim la scena care s-a întâmplat în astă patrie şi în care şi noi am fost siliţi a lua cea mai mare parte. Să credeţi însă, domnilor, că răscularea noastră nu s-a întâmplat prin amăgirea Austriei (după cum d-voastre rău sunteţi informaţi), ci pre noi ne-au răsculat nerecunoaşterea naţionalităţei politice, tiraniile şi barbariile feudaliştilor şi aristocraşilor transilvani maghiari, pe cari poporul în astă epocă nu le-a mai putut suferi şi de cari inteligenţa s-a scârbit cu totul; am fost siliţi a rădica arme, a le purta în contra aceluia care mai de aproape ne tirăneşte şi se vede a ne apăsa existenţa politică, despre ce vă va certifica istoria, imputând crima cui va fi de drept. […] Fraţilor, spiritul de carele e pătrunsă şi însufleţită Europa ca un fulger mai elastic străbătu la sufletul nostru decât la al oricărei alte naţiuni, care a mai

văzut până acum razele libertăţii. Libertate, ecualitate, frăţietate, aceste principii sunt deviza noastră, aceste tezaurul şi cel mai sânt obiect, pentru carele şi cu care trăind suntem gata a da mâna cu cei mai nedumeriţi duşmani ai noştri şi a le promite cel mai sincer ajutor ce se poate aştepta de la vreun popor european, iară de aceste principe lipsiţi, cu cea mai bărbătească seriozitate suntem rezoluţi dintru început a ne băltui sângele până la cel din urmă român. Însă aceste principii le pretindem pre temeiul existenţei popoarelor şi nu suntem îndestulaţi văzând depicte [pictate] numele lor pre scrisori private, nici auzindu-li numai sonul lor cel dulce pre la urechile noastre ca un echo fără de simţire. […]

Pre scurt, voim iară a vă mai spune şi esclamăm: de aveţi în cer un Dumnezeu şi pre pământ o patrie, luaţi alte mijloace de a tracta cu noi, convingeţi-vă deplin că între noi şi voi armele niciodată nu pot decide, însă nu întârziaţi, ca să nu se împlinească întru voi cuvintele scripturei: „Intra-va mirele şi voi nu veţi avea untdelemn în candelele voastre.[…]“