Cum păstrăm comorile din lada de zestre a bunicii: „Frunzele de nuc, salvia, sulfina şi levănţica sunt de preferat naftalinei“

Bogăţia pe care am moştenit-o trebuie întreţinută cprespunzător FOTO: Claudia Balaş

Iile, catrinţele, scoarţele, macatele, bunuri deopotrivă preţioase şi dragi sufletului fiecăruia, moştenite de la părinţi sau bunici, au nu doar povestea lor, ci şi un ciclu de viaţă care poate fi prelungit dacă ştim cum să le păstrăm.

Inutil de precizat că o ie sau o cămaşă veche de zeci de ani are o valoare în sine, însă pentru păstrător contează s-o poată purta şi îngriji astfel încât să se bucure de ea şi generaţiile viitoare. Claudia Balaş, entograful Muzeului Judeţean Olt, ne-a oferit câteva sfaturi despre cum îngrijim şi păstrăm comorile din lada de zestre a bunicii.

Moliile sunt, în cazul obiectelor de vestimentaţie, dar nu numai, principalul pericol. Bunicele, însă, nu foloseau pentru a le combate produsele sofisticate pe care astăzi le găsim în orice magazin şi care, din păcate, protejează, dar ne şi căpătuiesc cu alergii.

„Plantele aromatice erau folosite în mod special. În dulapul pentru haine se agăţau frunze de tutun uscat, frunze uscate de nuc, sulfină, salvie, levănţică sau pelin. Cu excepţia tutunului poate, celelalte plante imprimau şi un miros plăcut veşmintelor. Culegeau plantele, le uscau şi le foloseau fie mănunchi, fie puse în săculeţi de material textil, între haine“, ne spune etnograful.

Naftalina, poate un produs cu care deja ne-am obişnuit, este şi ea o variantă, spune specialistul, însă grija maximă trebuie să fie aceea ca produsul să nu intre în contact direct cu materialul textil, altfel vom distruge ţesătura.

De câte ori le scoatem la aer

Oricât de eficiente ar fi plantele uscate, primăvara, când soarele prinde putere, dar şi vara, când arde de-a dreptul, comorile din cufăr trebuie scoase la aer. Primăvara vom scăpa, astfel, de moliile pe cale să eclozeze. Operaţiunea o repetăm, de asemenea, vara, când expunem, pentru cel mult o oră pe fiecare parte, ne sfătuieşte specialistul, fiecare obiect direct razelor soarelui, care au efect antimicrobian.

Cum le spălăm

Apa de ploaie era secretul mamelor noastre pentru a avea veşminte ca noi. La spălat foloseau de asemenea rădăcina de săpunariţă, o plantă care, zdrobită, devine un veritabil detergent. Cum, astăzi, e puţin probabil să mai apelăm la astfel de metode, etnograful ne sfătuieşte ca pentru aceste ţesături delicate să folosim detergentul de... vase. Un detergent de calitate, de culoare verde, cu un pH neutru şi nu în cantitate foarte mare. Evident, ţesăturile pretenţioase nu se storc temeinic şi nu se spală la maşină. Se poate folosi un balsam de rufe, deşi indicată ar fi glicerina.

Cum facem testul de culoare

Cu toată grija, un obiect atât de pretenţios poate fi relativ uşor transformat într-o amintire şi atât. Pentru că materialele folosite în trecut erau din fibre naturale, iar coloranţii erau aduşi tot din natură, înainte de a hotărî să spălăm un obiect, indiferent că este o minune de ie înflorată, sau o scoarţă, ar trebui mai întâi să testăm dacă se va face transferul de culoare. „Testul acesta este destul de simplu. Aşezăm un colţ al ţesăturii pe câteva şerveţele absorbante, albe, de hârtie, stropim ţesătura cu apă, iar deasupra aşezăm alte şerveţele, peste care punem un obiect greu. După o oră verificăm hârtia absorbantă. Dacă am constatat că migrează culorile, vom pregăti o soluţie concentrată din apă şi oţet, în care aşezăm pentru o oră ţesătura. La final repetăm testul şi, dacă este nevoie, repetăm operaţiunea. După acest tratament de fixare a culorilor spălăm obiectul cum am menţionat anterior“, ne lămureşte Claudia Balaş.

Cum le păstrăm

Obiectele vechi au, pe de o parte, uzura funcţională, pe de altă parte şi trecerea timpului îşi pune amprenta, motiv pentru care la fel de atenţi vom fi atunci când le călcăm, spre exemplu. „Vom folosi călcarea cu aburi, la temperaturi nu foarte înalte şi cu apă distilată, nu apă de la robinet“, ne spune specialistul. Iile cu paiete sau mărgele le vom spăla şi călca pe dos.

Zăvelcile, prosoapete, maramele le rulăm, pentru depozitare, pe o bară groasă de lemn sau de carton, mai lată decât obiectul respectiv. Peste zăvelcile cu paiate sau cele împodobite cu alte elemente vom aşeza mai întâi o bucată de pânză, după care le putem rula.

Cămăşile şi iile le punem pe umeraş doar când le pregătim de purtat FOTO Alina Mitran

„Iile nu se păstrează pe umeraş“, mai atrage etnograful atenţia, pentru că se vor uza în zona umerilor. Fragilizarea ţesăturii se va evita şi în cazul scoarţelor pe care dorim să le expunem pe perete, dacă avem în intenţie să reconstituim un decor vechi. În acest caz nu le fixăm în cuie, cum, e drept, făceau bunicile, doar că ele şi realizau altele de schimb, ci mai întâi coasem o rejansă pe dosul scoarţei, dintr-un material care să suporte greutatea ţesăturii, cu ajutorul căreia fixăm ulterior obiectul tradiţional. 

CITIŢI ŞI: Cum vopsim ouăle de Paşte în mod natural. Meşter încondeietor: „Bunicul meu obţinea un roşu intens din petale de mac“
 
Meşterul care dă viaţă lemnului şi refuză să abandoneze tradiţia: „Mai bine vinzi un kitsch decât un obiect de valoare, dar nu am avut interesul ăsta“

Obiceiuri de nuntă în Oltenia. Ce este ”Fedeleşul” şi ce alte tradiţii mai rezistă timpurilor