INTERVIU Luminiţa Huţupan Dinu, cel mai bun portar din istoria handbalului feminin: „Am vrut să plec din ţară, dar copilul meu m-a oprit“
0
Aleasă cel mai bun portar din istoria handbalului feminin, Luminiţa Huţupan Dinu (46 de ani) este un nume de legendă al sportului românesc şi mondial, având în palmares zeci de trofee, inclusiv trei Ligi ale Campionilor. Într-un amplu interviu pentru „Weekend Adevărul“, Luminiţa Huţupan Dinu a vorbit cu multă sinceritate despre cariera sa fabuloasă, despre viaţa sa şi despre bucuriile şi dezamăgirile sale
Prima mea amintire cu Luminiţa Huţupan Dinu este din 1999, când a jucat fenomenal la Campionatul Mondial din Norvegia şi m-a făcut să răguşesc după ce am urlat de bucurie la mai multe intervenţii ale sale.
În anii următori, Luminiţa Huţupan Dinu a continuat să aducă multe bucurii iubitorilor handbalului românesc, fie alături de echipa României, fie alături de echipele importante de club pentru care a evoluat.
A fost vicecampioană mondială în 2005, a câştigat de trei ori consecutiv Liga Campionilor şi a jucat alte două finale şi are alte zeci de trofee. Un palmares greu de egalat. Din toamna acestui an, Luminiţa Huţupan Dinu a acceptat o nouă provocare şi este antrenor principal la echipa CS Mioveni 2012 în Divizia A (seria B). Iar rezultatele se văd: de când a preluat echipa, are trei victorii şi o înfrângere. Îmi doream de mulţi ani să stau de vorbă cu Luminiţa Huţupan.
Şi ocazia a venit după ce am vorbit la telefon de mai multe ori. Am fost la un meci pe care echipa sa l-a jucat la Piteşti cu FC Argeş. Pe parcursul meciului am urmărit-o atent pe Luminiţa Huţupan Dinu. O ştiam ca jucătoare – şi ce jucătoare! – şi eram curios să-i văd reacţiile, gesturile, comunicarea cu tânăra echipă de la Mioveni. Şi mi-a plăcut. Nu am văzut-o nici măcar o dată să îşi iasă din fire, cum fac mulţi antrenori de handbal de la noi.
Am văzut-o nemulţumită de mai multe ori. Dar era o nemulţumire controlată şi urmată imediat de gesturi de motivare la adresa jucătoarelor, inclusiv la adresa celor care greşiseră sau fuseseră eliminate pentru două minute. Luminiţa Huţupan Dinu nu şi-a pierdut încrederea în jucătoarele sale nici când erau conduse de adversarele de la FC Argeş cu 18-16 şi mai era mai puţin de un sfert de oră de joc. A crezut în echipa sa chiar atunci când scorul părea că nu mai sunt şanse de recuperat. Şi restul e istorie. O istorie frumoasă a unui meci superb, câştigat de Mioveni cu 25-23.
Adevărul: Ce fel de copil eraţi când eraţi mică?
Luminiţa Huţupan Dinu: În general stăteam în banca mea, dar când mă supărau prietenii deveneam foarte rea. Nu îmi plăcea să pierd absolut nimic. Aveam o fire vulcanică.
Cum v-aţi descoperit pasiunea pentru handbal şi pe ce post aţi evoluat prima dată? Vă gândeaţi să faceţi carieră în handbal?
Nu, chiar nu mă gândeam. Până la vârsta de 10 ani. După ce am făcut 10 ani, sora mea, mai mare cu patru ani ca mine, m-a dus pe un teren de handbal, ea chiar practica handbalul atunci. Şi verişoara mea a făcut handbal de performanţă, apoi a devenit antrenoare. Mi-a plăcut handbalul imediat şi de atunci am început să lucrez serios şi nu am încetat nicio secundă să iubesc handbalul. Ca şi post pe care evoluam, la început alergam şi aruncam la poartă. Am fost mai întâi inter. Pe la 13 ani, primul meu antrenor, domnul Ovidiu Ţoc, care din păcate nu mai este în viaţă, mi-a descoperit talentul de portar. Domnul Ţoc şi-a dat seama că sunt o fire ambiţioasă şi dornică să obţin ceva şi că nu mi-e frică de adversari sau de mingile expediate spre mine şi drept urmare m-a băgat în poartă. Mi-aduc aminte că prindeam toate mingile pe atunci. Mi-a plăcut în poartă şi nu am vrut să mai schimb acest post cu altul.
Aţi crescut într-o familie numeroasă, într-un apartament cu trei camere. Cât de grea a fost perioada copilăriei şi cât de mult v-a motivat acea perioadă pentru viitoarea carieră la vârf pe care aţi avut-o?
Aşa este. Văd că sunteţi foarte bine informat. A fost greu. Părinţilor mei le-a fost greu să crească şase copii şi să se ocupe de fiecare. Pe mine m-a ajutat sora mea foarte mult. Mergeam cu sora mea la antrenamente, cu ea îmi făceam temele. Iar când treaba cu handbalul a devenit serioasă, preferam să fug de la ore şi să mă duc la handbal. Şcoala a fost însă pentru mine pe primul plan, pentru că ştiam că fără carte nu poţi să faci nimic în viaţă. Mergeam pe jos, indiferent că era ploaie sau zăpadă, până la sala de sport pentru a practica acest minunat sport. Nu aveam bani de bilet de autobuz. Făceam 40-45 de minute pe jos până la sală, iar iarna mergeam pe jos chiar o oră în fiecare zi. Însă atunci când iubeşti şi pui suflet în ceea ce faci, cu siguranţă reuşeşti. Aşa am făcut şi eu şi am reuşit în ciuda tuturor greutăţilor. Şi nu regret niciunul dintre kilometrii parcurşi în copilărie până la sala de sport, pentru că am ajuns acolo unde mi-am dorit.
Cadou din primul salariu: un lănţişor de aur
Ce aţi făcut cu primii bani câştigaţi din handbal?
La 16 ani jucam cu dublă legitimare, la junioare şi la echipa mare. Se căuta postul de portar. Ţin minte şi acum că din primul salariu ca jucătoare de handbal mi-am luat un lănţişor de aur de 18 carate. Iar acest lănţişor este purtat acum cu mare drag de fetiţa mea. Aşa a fost, să fiu ocrotită şi să nu pierd acel lănţişor.
Aţi jucat la Relonul Săvineşti până la 27 de ani. Cum s-a produs trecerea la Oltchim?
Eram la un turneu de sală la Oradea, în sezonul 1997/1998. Am apărat la acel turneu foarte bine în poarta Relonului Săvineşti. Fiind toate echipele importante prezente, antrenorii erau prezenţi la toate jocurile celorlalte echipe. M-au urmărit şi le-au plăcut evoluţiile mele. După terminarea turneului, în care Relonul nu s-a clasat între primele trei echipe pentru a merge mai departe în Cupa României, urma să mergem spre casă. Cei de la Oltchim, unde domnul Lucian Răşniţă era antrenor, au luat legătura cu mine. Şi n-am mai plecat spre casă, ci am mers spre Râmnicu Vâlcea. Am mers în apartamentul Steluţei Luca, am luat legătura cu domnul preşedinte Berbecaru. Am stat trei zile acolo şi am semnat un contract valabil pe doi ani şi jumătate. La Oltchim am descoperit adevăratul handbal, şi asta mi-a dat putere să muncesc la fiecare antrenament şi să fiu cooptată în echipa naţională, sub comanda lui Bogdan Macovei.
În 1999 aţi evoluat extraordinar la Campionatul Mondial din Norvegia. Cât de mult a contat acea evoluţie pentru cariera dumneavoastră şi transferul ulterior la Krim?
Am avut evoluţii constant bune atunci în Norvegia şi am fost selecţionată în Echipa Lumii, alături de Carmen Amariei şi Cristina Vărzaru. Ca urmare a evoluţiilor foarte bune ale mele şi ale coechipierilor, România s-a calificat după o pauză de 24 de ani la Jocurile Olimpice şi am mers la Olimpiada de la Sydney 2000. A fost o performanţă uriaşă pentru mine şi mi-a dat şi mai multă încredere în propriile mele forţe. După Campionatul Mondial, am revenit la Vâlcea. În septembrie 2000, la Sydney, am fost văzută de mai mulţi oameni importanţi din handbal, printre care Zoran Jankovic, patronul companiei care sponsoriza echipa Krim Ljubljana din Slovenia. Domnul Jankovic mi-a făcut atunci o ofertă să joc pentru echipa din Ljubljana. Am semnat cu Krim Ljubljana, contractul intrând în vigoare din 6 ianuarie 2001. Cei de la Oltchim mi-au dat drumul pe cale amiabilă în noiembrie 2000 şi în aceeaşi lună am plecat la pregătire cu Krim. În decembrie am plecat la Campionatul European şi am fost aleasă cel mai bun portar al turneului. Am semnat iniţial cu Krim Ljubljana pe doi ani şi jumătate. În mai 2001, la doar cinci luni de la transfer, am câştigat Liga Campionilor. Fără niciun fel de falsă modestie, spun că evoluţia mea extraordinară a ajutat echipa să câştige Liga Campionilor. În următorul sezon nu am reuşit să trecem de grupe şi le-am spus celor de la Krim să mă lase să plec, deoarece eram cerută de cei de la Kometal Skopje să joc cu ei în optimi. Nu m-au lăsat să plec, nu mi-au dat banii pentru jocurile din grupe. I-am rugat să mă lase să plec, deoarece mama mea era în spital, suspectă de cancer. Nu au vrut. Mi-au interzis să mă duc în Macedonia. M-am dus în Macedonia pe riscul meu şi după două luni şi jumătate am câştigat a doua Ligă a Campionilor, jucând în toate meciurile.
„La câteva săptămâni după ce am câştigat a doua oară Liga Campionilor s-a stins din viaţă mama”
În 2002, aţi câştigat a doua Ligă a Campionilor cu Kometal Skopje, iar după o lună v-aţi pierdut mama. Cât de dificil a fost să continuaţi, să depăşiţi acea trecere bruscă de la extaz la durere şi tristeţe?
După ce am câştigat a doua oară Liga Campionilor şi am primit banii cuveniţi, am plecat cu soţul cu maşina spre Râmnicu Vâlcea. De acolo m-am dus la Piatra Neamţ, unde am stat cu mama două săptămâni. Apoi m-am întors la Râmnicu Vâlcea să îmi fac bagajul pentru a reveni în Slovenia, deoarece aveam contract cu Krim. Cu două zile înainte să plec, m-au sunat rudele din Piatra Neamţ să îmi spună că mama s-a stins din viaţă. Am sunat la cei de la Krim Ljubljana, iar cei de acolo au fost foarte înţelegători şi mi-au spus că pot rămâne acasă până îmi revin. Şi-au dat seama prin ce treceam, o pierdusem pe cea care mi-a dat viaţă. Am stat două săptămâni acasă la Piatra Neamţ. Apoi am mers o săptămână la Vâlcea. Şi, uşor-uşor, lângă soţ şi lângă socri, am încercat să îmi adun toate forţele şi să o iau de la capăt. Apoi am sunat la club şi le-am spus că sunt gata să revin. M-am întors cu maşina la Ljubljana, apoi am intrat în cantonament. Am reluat antrenamentele, am încercat să mă adun şi la un an după ce s-a stins din viaţă mama am câştigat a treia oară Liga Campionilor, trecând peste toate problemele şi făcând foarte multe sacrificii. Sunt însă o fire puternică şi am ştiut să mă adun după ce o pierdusem pe cea care îmi dăduse viaţă şi care ţinuse la noi enorm...
Am mai jucat apoi trei ani la Krim, iar echipa a mai ajuns în două finale de Liga Campionilor, pierdute din păcate. În 2006, am ales să mă întorc la Râmnicu Vâlcea, unde am mai jucat trei ani, iar ulterior mi-am făcut şi casă acolo.
Aţi stat şase ani în Slovenia şi aţi câştigat de două ori Liga Campionilor cu Krim. Care au fost cele mai frumoase momente din acea perioadă? Cum este atmosfera la echipele de club din Slovenia comparativ cu cele din România?
Au fost foarte multe momente frumoase. În Slovenia, m-au impresionat în primul rând ordinea şi disciplina. Când se dicta ceva de la conducere la antrenor, acesta din urmă punea imediat în practică indicaţiile cu jucătoarele. Nicio jucătoare nu încălca regulamentul sau ordinele. Ne ajutam extraordinar de bine fetele una pe alta la echipă. Şi asta pentru că realizam că dacă ne certam, echipa adversă ne călca în picioare şi noi nu ne alegeam cu nimic. Am fost prietene şi în teren şi în afara lui. M-am înţeles extraordinar de bine cu stranierele de la Krim Ljubljana, şi erau multe jucătoare străine. Şi am mers împreună şi la cursurile de limba slovenă. Asta pentru că s-a cerut ca toate jucătoarele străine să înveţe limba locală, nu engleza. După trei luni vorbeam deja bine slovena, iar după cinci luni şi mai bine. Slovena este o limbă foarte grea şi are o gramatică foarte complexă şi întortocheată. Nu vorbesc la perfecţie slovena, dar ştiu să mă descurc.
Cu care jucătoare străine aţi avut relaţii strânse de prietenie?
Sunt şi acum prietenă cu jucătoarele alături de care am evoluat la Krim cum ar fi Branka Mijatovic, Anja Freser, Liudmila Bodnieva sau Tanja Oder. Sunt foarte multe foste coechipiere cu care ţin acum legătura. Aş menţiona-o şi pe Indira Kastratovic, cu care am jucat la Kometal. Am fost la ceremoniile de retragere ale mai multora dintre jucătoarele cu care am fost coechipieră. Îmi pare rău că nu am avut şi eu o retragere şi că nu am avut susţinere din partea unora... Dar eu sunt mulţumită cu ce am realizat, cu familia, cu casa, cu biroul unde mi-am pus toate trofeele. Nu regret nimic, credeţi-mă.
Care a fost cea mai dificilă jucătoare pe care aţi avut-o ca adversară?
(Râde) Bojana Popovic. Venea şi îmi trăgea nişte ghiulele...
„E nevoie de mai multă seriozitate şi de mai multă implicare în joc în handbalul feminin românesc”
Luminiţa Huţupan Dinu dând indicaţii jucătoarelor
Ce aţi schimba la mentalitatea jucătoarelor de handbal din România?
E nevoie de mai multă seriozitate şi de mai multă implicare în joc. Trebuie să te lupţi, pentru că dacă nu te lupţi nu ai cum să reuşeşti. E nevoie şi de mai multă atitudine şi de mai multă concentrare. Jucătoarele trebuie să fie mult mai mult prietene pe teren.
Aţi avut vreun moment în carieră în care v-aţi gândit să renunţaţi la handbal?
Nu. Niciodată. Asta deşi am avut mai multe momente delicate în carieră, cum ar fi acela când mi-am rupt degetul mic de la mâna stângă în 1998 în Bulgaria. În 2001 m-am operat de menisc în Slovenia. Aveam o genunchieră medicală şi când m-am dus în Slovenia m-au întrebat cei de acolo: ”Ce faci cu asta la genunchi?”. Le-am spus că mă doare genunchiul şi că mi-e frică să mă duc în plonjon. Mi-au spus: ”Dă-o jos”. Le-am răspuns: ”O dau jos, plec acasă. Mi-e frică, nu înţelegeţi?” Am jucat cu genunchiera cinci luni, am câştigat Liga Campionilor pe 12 mai 2001 şi după o săptămână m-am operat de menisc la o clinică privată, la un doctor care pe vremea aceea opera cei mai tari baschetbalişti din NBA. Şi de atunci n-am mai jucat cu acea genunchieră medicală.
Aţi jucat 199 de meciuri pentru România, marcând şi 10 goluri, record absolut pentru un portar. Care sunt meciurile ”naţionalei” de care vă leagă cele mai speciale amintiri?
Sunt foarte multe. Unul ar fi meciul cu Macedonia din 1999. Un alt meci de neuitat este cel cu Rusia din finala Campionatului Mondial din 2005. Am pierdut finala, dar ne-am bucurat în acelaşi timp că am luat argintul atunci. Eu am fost aleasă atunci cel mai bun portar. Mai e şi meciul cu Germania din 2007, când am pierdut după ce am condus cu şapte goluri diferenţă şi am pierdut medalia de bronz la Campionatul Mondial.
Care a fost idolul dumneavoastră în handbalul feminin?
Cecile Leganger, o mare portăriţă a Norvegiei şi a lumii, campioană europeană şi mondială. Iar în 2003, când am ajuns coechipiere la Krim Ljubljana, m-am bucurat foarte mult. Şi am avut extrem de multe de învăţat de la ea. Cecile Leganger avea un palmares bogat cu echipa Norvegiei, iar eu aveam un palmares bogat cu echipele de club.
”Au fost oameni care m-au minţit şi dezamăgit în vară. Am vrut să plec din ţară, dar copilul meu m-a oprit”
În această vară, după dezamăgirea de la Vâlcea, spuneaţi că vă gândiţi serios chiar să plecaţi definitiv din România. Ce v-a dezamăgit acolo şi ce v-a făcut să vă schimbaţi planurile şi să acceptaţi să antrenaţi echipa Dacia Mioveni?
Am avut mare încredere în cei de la HCM Râmnicu Vâlcea după ce am plecat de la Universitatea Cluj. Am luat echipa pentru jumătate de sezon şi am semnat iniţial un contract cu Vâlcea până pe 30 iunie 2017, în ideea că acest contract va fi prelungit. Domnul Aurelian Roşca a fost numit antrenor la Vâlcea pe 7 iunie, cu mai bine de trei săptămâni înainte să îmi expire mie contractul. Ulterior, am aflat că acesta a pus în contract o clauză prin care îşi alegea singur colaboratorii. Domnul Berbecaru, fiind preşedinte, ştia de acea clauză şi nu mi-a spus. Mi se părea normal ca din 7 şi până pe 30 iunie, când mi-a expirat contractul, să mă anunţe că nu are nevoie de serviciile mele. Domnul Berbecaru mi-a spus într-o dimineaţă, pe 28 iulie, la trei săptămâni după ce fusese prezentat lotul, la telefon: ”Domnul Roşca nu are nevoie de serviciile tale”. L-am întrebat de ce nu mi-a spus acest lucru atunci când domnul Roşca a semnat contractul. Mi-a spus că mă lasă acasă. L-am întrebat unde mai mă duc eu, când toate echipele şi-au definitivat loturile. Era normal să fiu anunţată din timp, ca să am timp să îmi caut echipă. Dezamăgirea a fost foarte mare, pentru că am avut încredere în unele persoane care m-au minţit şi n-au avut coloană vertebrală să vină să îmi spună în faţă că nu au nevoie de serviciile mele. Nu era nicio supărare dacă ar fi fost sinceri. M-au minţit şi m-au dus cu vorba şi asta m-a deranjat mult.
După ce am ieşit public în presă legat de aceste nemulţumiri, domnul preşedinte Berbecaru m-a atacat printr-un comunicat, spunând că atac cu vehemenţă oraşul Râmnicu Vâlcea, după ce mi s-a oferit un loc de muncă. Stimate domn Berbecaru, locul de muncă nu mi-a fost oferit de HCM Râmnicu Vâlcea, Oltchim sau oraşul Râmnicu Vâlcea. Federaţia Română de Handbal mi-a oferit locul de muncă, trimiţându-mă la Centrul de Excelenţă de la Râmnicu Vâlcea.
Am spus la un moment dat că plec din ţară în această vară. Luasem legătura cu cei din Slovenia să merg într-o excursie, nu să am un loc de muncă asigurat. Dar m-am gândit că am un copil de şapte ani şi că îi va fi foarte greu până învaţă slovena şi engleza. Ce să fac într-o ţară străină? Periclitez situaţia copilului meu? Nu pot să fac asta. Asta m-a oprit să plec din ţară.
Apoi m-au sunat cei de la Mioveni. Eu îl cunosc pe domnul primar Ion Georgescu de aproximativ patru ani. Ne-am văzut de mai multe ori pe la prieteni comuni. În ultimele trei ierni am mers la Mioveni să văd luminile superbe de sărbători şi prietenii de acolo m-au pus în legătură cu domnul primar. Am venit la echipa de la Mioveni la insistenţele domnului primar. Domnul Georgescu m-a sunat şi, auzind că sunt acasă şi nu mai am contract cu HCM Râmnicu Vâlcea, mi-a propus să vin la echipa de handbal feminin din Mioveni. Şi am acceptat oferta, am găsit o echipă tânără, cea mai mare fată din lot are 21 de ani. La Mioveni este o echipă ambiţioasă şi ce îşi doreşte să aibă rezultate foarte bune. Nu am obiectiv promovarea în prima ligă pentru acest sezon. Vreau ca în iarnă sau în vara lui 2018 să transfer la Mioveni mai multe jucătoare pentru ca în sezonul următor să ne luptăm pentru promovare.
„Mă mai văd antrenând maximum trei ani”
Până la ce vârstă vă mai doriţi să antrenaţi?
Nu mult, pentru că vreau să mă ocup de copil şi este foarte greu. Pe teren, depindeam numai de mine. Acum, ca antrenor, depind de întregul colectiv. E un program infernal, foarte încărcat, cu mese, antrenamente, meciuri, cantonamente. Dar îmi place ceea ce fac. Mai mai văd antrenând maximum trei ani. Mă gândesc în viitor şi la o colaborare cu loturile naţionale. Am mai avut colaborări cu loturile naţionale. Mai am mult de învăţat. Acum la Mioveni sunt antrenor principal, ceea ce e ceva nou, pentru că înainte eram antrenor doar cu portarii. Este foarte greu, dar asta nu mă împiedică să pun mâna pe o carte şi să învăţ, să îmi coordonez echipa în aşa fel încât să obţin victoria.
Aţi avut în carieră şi momente pozitive, şi momente negative cu Gheorghe Tadici. Care a fost cel mai tensionat moment?
Am avut la Râmnicu Vâlcea un conflict care m-a deranjat. Domnul Tadici a declarat în Adevărul în primăvara lui 2008 că eu joc la Oltchim doar pentru „caşcaval”. Dar apoi ne-am împăcat pentru că eu eram jucătoare şi dânsul antrenor. Şi dacă purtam ură pe dânsul sau el pe mine pierdeam şi eu şi echipa. Am încercat să uităm acel incident şi să ne asumăm ceea ce avem de făcut alături de echipă. Am mai avut la Jocurile Olimpice de la Beijing o discuţie cu domnul Tadici şi cu domnul Dumitru Muşi. În ciuda acestor conflicte, am rămas prietenă cu domnul Tadici. De la fiecare antrenor am avut de învăţat câte ceva, chiar dacă unii antrenori m-au mai supărat sau deranjat.
„Dacă fetiţa mea va dori să se lase de handbal, nu o voi forţa să practice acest sport în continuare”
Cu ce antrenor aţi colaborat cel mai bine?
Am avut colaborări foarte bune cu domnii Lucian Râşniţă şi Bogdan Macovei. Am avut foarte multe de învăţat de la domnul Macovei, am colaborat extraordinar de bine. Domnul Tadici a venit cu ideile potrivite la momentele potrivite, când am avut nevoie ca jucătoare. Daţi-mi voie să îl laud şi pe Tone Tiselj, în cele şase sezoane în care am lucrat sub comanda sa la Krim am jucat patru finale de Champions League, dintre care două câştigate, ceea ce mi se pare fantastic.
Aveţi o fetiţă de şapte ani şi jumătate. Cum a reacţionat când aţi dus-o prima oară la handbal?
Prima dată a luat contact cu handbalul când a văzut o fotografie cu mine în birou. Eram eu cu braţele deschise, Tereza Pâslaru şi Mihaela Smedescu în spate, văzând de la ele doar braţele. Şi Ştefania a zis: „Oau mami... calacatiţa, calacatiţa”. Şi i-am spus: „Mami, nu sunt caracatiţă, mai sunt doi portari aici în spatele meu, dar nu se vede corpul, se văd doar braţele”. Dar cea mică a insistat: „Mami a mea e calacatiţă”. A fost un moment fantastic. Pe la şase ani am dus-o pe terenul de handbal la doamna Maria Ciulei, la Maria Török, la Nicoleta Lazăr, pe la Vâlcea, unde găseam copii de vârsta ei. Şi chiar i-a plăcut foarte mult. Şi chiar în casă joacă handbal. Are o energie mai ceva ca mine. I-am cumpărat un întreg echipament. Nu îi interzic să se ducă la handbal. Atât timp cât copilului îi place, o las să meargă. Ea va decide mai departe dacă va continua în handbalul ce i-a plăcut mămicii sale.
Vă doriţi să vă calce Ştefania pe urme?
Mi-aş dori din suflet, vă daţi seama, să ducă cineva tradiţia handbalului în familie. Au jucat handbal sora mea, mătuşa, verişoara şi eu. Ar fi extraordinar ca şi Ştefania să joace handbal. M-aş bucura enorm. Talentul îi aparţine şi eu îi voi da toate îndrumările necesare dacă va dori să continue mai departe în handbal. Dar dacă pe la 17-18 ani va dori să se lase de handbal, nu o voi forţa să practice în continuare acest sport.
Pe 1 decembrie începe Campionatul Mondial de handbal feminin din Germania. În 2015, fetele au luat bronzul. Ce va face România acum?
Îmi doresc ca fetele noastre să abordeze cu maximă seriozitate Campionatul Mondial şi să se întoarcă cu o medalie, pentru că le stă în putere să reuşească. Am încredere în fete, le ţin pumnii din tot sufletul şi le urez să vină cu un rezultat mare din Germania. Le cunosc pe fete, sunt prietenă cu ele, pe unele le-am avut şi ca jucătoare, cum ar fi Cristina Neagu, Eliza Buceschi şi Valentina Elisei-Ardean. Sunt jucătoare tinere, cu potenţial mare. Numai de ele depinde să reuşească. Să dea Dumnezeu să prindă cea mai bună formă în decembrie pentru a ajunge acolo sus unde îşi doresc.
CV
A marcat 10 goluri pentru echipa României
Nume: Luminiţa Huţupan Dinu
Data şi locul naşterii: 6 noiembrie 1971, Piatra-Neamţ
Starea civilă: căsătorită, un copil
Cariera:
A câştigat de trei ori consecutiv Liga Campionilor, în 2001 şi 2003 cu Krim Ljubljana, iar în 2002 cu Kometal Skopje
Finalistă a Ligii Campionilor în 2004 şi 2006 cu Krim Ljubljana
A câştigat Cupa Cupelor în 2007 cu Oltchim
De cinci ori campioana României cu Oltchim şi de şase ori campioana Sloveniei cu Krim Ljubljana
Are şase Cupe ale Sloveniei şi patru Cupe ale României
199 de meciuri pentru "naţionala" României, pentru care a marcat 10 goluri
Argint cu România la CM 2005, locul 4 la CM 1999 şi 2007, locul 4 la CE 2000
A participat cu România la JO 2000 (locul 7) şi JO 2008 (locul 7)
Desemnată de Federaţia Internaţională de Handbal cel mai bun portar din lume în 1999 şi 2005
A jucat la Relonul Săvineşti (1987-1998), Oltchim (1998-2000, 2006-2009), Krim Ljubljana (2001-2002, 2003-2006), Kometal Skopje (2002)
În 2011 a fost aleasă cel mai bun portar din toate timpurile din handbalul feminin, în urma unui sondaj derulat pe site-ul oficial al Federaţiei Internaţionale de Handbal şi la care au participat peste 7.000 de fani de pe tot globul
Şi-a început activitatea de antrenor în 2009, în cadrul Centrului Naţional de Excelenţă de la Rm. Vâlcea
A fost antrenor cu portarii la Centrul de Excelenţă Râmnicu Vâlcea, loturile de junioare ale României, HCM Baia Mare, Universitatea Cluj şi HCM Râmnicu Vâlcea
Locuieşte în: Râmnicu Vâlcea.
Se încarcă comentariile...
