Halucinaţii colective celebre, convertite în viziuni divine. Cum a luptat Ştefan cel Mare la Plevna, alături de soldaţii români
0O serie de mărturii scrise sau orale relatează întâmplări supranaturale petrecute în preajma unor lupte decisive din istoria noastră. Una dintre ele datează din Războiul de Independenţă de la 1877, când la Plevna însuşi Ştefan cel Mare s-ar fi arătat oştenilor pe câmpul de bătălie. Alta provine din Primul Război Mondial, când soldaţii au istorisit cum Sfântul Nicolae li s-a înfăţişat în bătălia de la Mărăşeşti.
În vremuri de restrişte, oamenii se întorc la icoanele din sufletul lor căutând un reazem. În momentele de cumpănă, ei au nevoie de impulsuri providenţiale şi cer ajutorul unor figuri divine pe care le evocă, le invocă şi pe care uneori ajung să le vadă.
În acest sens, în cultura populară românească există relatări ale unor astfel de apariţii în preajma marilor bătălii purtate de neamul românesc. Astfel, în Războiul de Independenţă de la 1877 ar fi apărut însuşi Ştefan cel Mare (1433-1504) îmbărbătând oştenii de la Plevna, în timp ce Sfântul Nicolae s-ar fi înfăţişat soldaţilor înaintea bătăliei de la Mărăşeşti determinând victoria în cea mai grea luptă din Primul Război Mondial.
Cum se explică ştiinţific asemenea viziuni colective? Care sunt cauzele determinante şi de ce relatările vorbesc despre aceeaşi viziune, despre acelaşi personaj care este observat în masă, la un moment dat? Este o influenţă propagată în mulţime? Este întruchiparea unor evocări ale celor care se pregătesc de luptă? Este o iluzie optică, o imagine plăsmuită, o energie colectivă? Specialiştii intervievaţi de „Weekend Adevărul“ îşi vior exprima opiniile pentru a elucida aceste întrebări. Însă, să începem cu poveştile.
Apariţia voievodului moldovean la Plevna
O consemnare scrisă de pe vremea Războiului de Independenţă din anul 1877 relatează că în asediul îndelungat al cetăţii Plevna, mai mulţi ostaşi ar fi spus că în toiul bătăliilor, pe câmpul de luptă a apărut însuşi Ştefan cel Mare, semănând însufleţite printre oştenii români care au obţinut, în cele din urmă, victoria.
Hrisoavele de la Mănăstirea Putna au consemnat aceste apariţii divine ce ar fi avut loc după după moartea domnitorului. Panourile de la intrarea în biserică redau poveştile despre domnitor: „În acea epocă tulbure a ocupaţiei austriece în Bucovina (1775-1918), Ştefan cel Mare a făcut două minuni, care arată împletirea destinului lui cu pătimirile neamului românesc. În 1775, în urma anexării Bucovinei şi ruperii de Moldova, părinţii de la Putna au consemnat că Buga, clopotul cel mare, a început să bată singur, a jale şi că portretul lui Ştefan cel Mare, aflat lângă mormântul lui, «s-a întunecat la chip». Era un semn al acelei dureri părinteşti pe care voievodul o va fi simţit pentru Moldova «urmaşilor urmaşilor voştri». În 1877, la Războiul de Independenţă, Ştefan cel Mare s-a arătat a fi într-adevăr acel «altar al conştiinţei naţionale» şi ocrotitor al românilor de care a vorbit, vizionar, Mihai Eminescu. Sunt relatări ale militarilor români care au luptat la Plevna, în Bulgaria, potrivit cărora Ştefan cel Mare a apărut pe câmpul de bătălie, îmbărbătând şi încurajând trupele române. Iarăşi, la 2 iulie 1940, de ziua lui Ştefan cel Mare, cu ocrotirea lui şi prin prudenţa de spirit a unui maior cu batalionul în zonă, Mănăstirea Putna a fost salvată de ocupaţia sovietică şi graniţa de nord a rămas acolo unde este şi astăzi. Acest adevăr istoric a rămas într-un cântec binecunoscut: «Ştefan, Ştefan, domn cel mare / Pune pieptul la hotare»“.
Minunea de la Mărăşeşti
O altă apariţie de acest gen a fost înregistrată pe frontul de la Mărăşeşti, unde s-a dat în vara lui 1917 cea mai mare luptă a românilor din Primul Război Mondial. Bătălia s-a încheiat cu o victorie neaşteptată şi eroică, plătită însă cu mare jertfă. Au pierit atunci peste 27.000 ostaşi români, dar pierderile inamicilor au fost aproape de trei ori mai mari.
Peste 6.000 eroi odihnesc în mausoleul construit „întru slava eroilor neamului“. Sarcofagul generalului Eremia Grigorescu, aşezat în capela centrală, poartă următorul înscris: „Străjerii de la Poarta Moldovei, care au pus stavilă poporului vrăjmaş făcând stâncă împrejurul meu, am scris cu sânge pe crestele de la Slănic, Oituz şi Caşin: «Pe aici nu se trece»“.
Era firesc ca această mare încleştare din istoria poporului românesc să nască personaje legendare. Eroismul unor ofiţeri precum căpitanul Grigore Ignat sau sublocotenenul Gabriel Pruncu, care au ţinut piept de unii singuri unui inamic mult mai numeros, nu sunt simple poveşti. Iar despre curajul Măriucăi Zaharia, copila de 12 ani, am învăţat cu toţii la şcoală. Urcată în nucul din ograda bunicilor, Măriuca a transmis soldaţilor români mişcările trupelor nemţeşti până când a fost răpusă de glonţ. Ignat, Pruncu şi Măriuca au căzut la datorie în apriga bătălie şi au fost înmormântaţi în Mausoleul de la Mărăşeşti.
Mărăşeştiul a rămas în memoria credincioşilor ca fiind locul unei minuni. Chiar aşa se referea la ea părintele Cleopa Ilie, duhovnicul de la Mănăstirea Sihăstria din Neamţ. Într-o înregistrare video din anii `90, părintele Cleopa le împărtăşeşte enoriaşilor săi: „La Mărăşeşti o apărut Domnul Niculae între trupele germane şi cele româneşti. Strălucea ca soarele pe cer. A dat mâna cu românii. Or spus nemţii atunci: «Să ştiţi c-or să ne biruiască românii. Un sfânt al lor o stat pe front». Şi-aşa o fost. Minune mare!“.
Afirmaţiile părintelui Cleopa se bazau pe poveştile unor supravieţuitori de pe front. Unul dintre ei a fost Ion al lui Bouroş din Gura Reghiului. Satul este aşezat la doar o oră depărtare de Mărăşeşti, în Munţii Vrancei, acolo unde Milcovul se întâlneşte cu pârâul Reghiu. Născut la finele secolului al XIX-lea, flăcăul lui Vasile şi al Mariei a plecat la oaste atunci când ţara a avut nevoie de el. Şapte ani a stat sub arme şi când s-a întors acasă avea pieptul plin cu 7 decoraţii (vezi galeria foto). Una dintre ele, cea mai preţioasă, îi fusese prinsă de Regina Maria, printr-o întâmplare a soartei.
„După bătălia de la Mărăşeşti, Regele Ferdinand i-a decorat personal pe eroi. Când a ajuns în dreptul lui Ion Bouroş, Regele a scăpat decoraţia pe jos. Regina Maria a salvat momentul cu eleganţă. A ridicat medalia şi i-a prins-o la piept bunicului meu spunând: «Majestate, soldatul român nu se apleacă niciodat㻓, relatează nepotul lui Ion, Marcel Bouroş, fondatorul Fundaţiei Sfinţii Martiri Brâncoveni din Constanţa.
Regina Maria şi Regele Ferdinand decorând soldaţii de la Mărăşeşti - 1917 Sursa foto wikipedia.org
Marcel Bouroş ştie povestea rămasă în familie de la bunicul său, eroul de pe front. „La Mărăşeşti s-au confruntat doi adversari cu puteri inegale: 13 divizii nemţeşti impecabil dotate, conduse de celebrul general August von Mackensen, faţă în faţă cu 3 divizii româneşti atât de slab dotate încât soldaţii au plecat la luptă cu 4 gloanţe şi cu baioneta. Şi totuşi ce s-a întâmplat? În seara dinaintea bătăliei a apărut pe cer Sfântul Nicolae, prevestind victoria oştilor româneşti. L-a văzut şi bunicul meu, l-au văzut toţi oştenii de acolo. Se spune că primul glonţ tras de armata română a intrat pe ţeava unui tun nemţesc. Ca de atâtea ori în istorie, Dumnezeu prin sfinţii săi a decis soarta bătăliei“, povesteşte Marcel Bouroş.
Întors din război, eroul vrâncean Ion Bouroş s-a însurat cu aleasa inimii lui, Floarea, cu care a avut 8 copii. Pe primul lor născut l-au botezat Nicolae, în cinstea Sfântului care-l scăpase pe Ion şi pe camarazii săi de arme din focul bătăliei de la Mărăşeşti. Ion Bouroş a fost apoi primar în satul său şi avea uşa deschisă întotdeauna la Regele Ferdinand, graţie faptului că era decorat cu Virtutea Militară. Aşa a obţinut bani pentru ridicarea unei biserici cu hramul Sfântului Nicolae, ce a fost aşezată la poalele Vârfului Răiuţi.
Ion şi Floarea Bouroş din Gura Reghiului, Vrancea Sursa foto Marcel Bouroş
„La Mărăşeşti s-au confruntat doi adversari cu puteri inegale: 13 divizii nemţeşti impecabil dotate, conduse de celebrul general August von Mackensen, faţă în faţă cu 3 divizii româneşti atât de slab dotate încât soldaţii au plecat la luptă cu 4 gloanţe şi cu baioneta. Şi totuşi ce s-a întâmplat? În seara dinaintea bătăliei a apărut pe cer Sfântul Nicolae, prevestind victoria oştilor româneşti. L-a văzut şi bunicul meu, l-au văzut toţi oştenii de acolo. Marcel Bouroş, nepotul lui Ion Bouroş, erou în bătălia de la Mărăşeşti
Dr. Eugen Hriscu, psihiatru: „Sunt halucinaţii cu putere colectivă“
Dr. Eugen Hriscu, medic psihiatru, studiază aceste relatări judecând strict prin prisma celui care caută explicaţii ştiinţifice. El explică de ce foloseşte termenul de „halucinaţii“ în descrierea acestui fenomen: „Împăratul Constantin, se spune, a avut o asemenea viziune care a dus la creştinarea sa, o cruce pe cer şi cuvintele «în acest semn vei învinge». Cred că putem lua în calcul două dimensiuni ale unui asemenea fenomen: este vorba de oamenii care participă la el şi mediul în care el se întâmplă. Oamenii, în exemplele oferite, sunt soldaţi aflaţi într-o stare marcată de oboseală şi stress, anxietate pentru bătălia care va urma şi care pentru mulţi dintre ei va însemna moartea sau, mai rău, schilodirea, durerea. Sunt situaţii extreme care împing corpul şi mintea dincolo de limitele obişnuite. În aceste condiţii, unii oameni vorbesc de viziuni, alţii vorbesc de halucinaţii sau iluzii.“
Când pot apărea „semnele divine“
Stările pustnicilor care ţin post prelungit şi se privează de somn intră şi ele aici. La fel şi mulţi alergători de cursă lungă (maratoane şi ultra-maratoane) care descriu fenomene perceptuale. „Aşadar foarte mulţi oameni normali experimentează iluzii şi halucinaţii în condiţii deosebite-de privare de somn, oboseală fizică accentuată, stări afective de mare intensitate. Unele substanţe psihedelice (LSD, ciupercile halucinogene, ayahujasca) creează fenomene psihice de tip viziune/halucinaţie cu efecte care se manifestă dincolo de starea de intoxicaţie. Prin mediu mă refer în principal la cultura creştină a acestor oameni. Un creştinism magic în care Dumnezeu şi Sfântul Petru coboară pe pământ şi se întâlnesc cu muritorii, unde există iele şi draci şi moroi. Aşadar, că le numim halucinaţii sau viziuni, este mai puţin important. Şi faptul că le numim «halucinaţii» nu este pentru a le diminua valoarea. Poate că astfel reuşim să ne gândim altfel la persoanele care încă mai vorbesc cu Dumnezeu prin azile sau pe stradă“, atrage atenţia psihiatrul.
Puterea colectivă a halucinaţiilor
Specialistul lămureşte şi întrebarea de ce oamenii văd acelaşi personaj, în acelaşi timp, în acelaşi spaţiu. „Ce rămâne realmente interesant este puterea acestor fenomene de a se generaliza la mase mari de oameni. Există unii autori care afirmă că însăşi apariţia lui Isus după a treia zi în mormânt ar fi un caz de halucinaţie în masă. Ca explicaţie, avem la un capăt (cel mai de jos) tendinţa la conformitate a indivizilor, tendinţa testată în studii de psihologie socială în care indivizii renunţă la părerile proprii sub forţă opiniei majoritare. Am putea să ne mai gândim la contagiune - când cineva cască, ne vine să căscăm, când cineva râde, ne vine să zâmbim. De asemenea, dacă văd forma unui tractor într-un nor, o vei vedea şi tu şi, o dată văzută, nu poţi să nu o mai vezi. Însă la celălalt capăt, dincolo de ştiinţă (sau aşa cum o cunoaştem acum) am putea plasa posibilitatea ca forţa realităţii psihice să determine schimbări în realitatea fizică. Am putea să ne gândim că oamenii aceştia aveau atât de multă nevoie să creadă că acolo ceva mai presus de ei îi va ajută şi susţine în momentele grele care urmau, încât au creat acel ceva. Sau, cu alte cuvinte, credinţa poate să mute şi un munte“, arată dr. Hriscu.
Există unii autori care afirmă că însăşi apariţia lui Isus după a treia zi în mormânt ar fi un caz de halucinaţie în masă. Ca explicaţie, avem la un capăt (cel mai de jos) tendinţa la conformitate a indivizilor, tendinţa testată în studii de psihologie socială în care indivizii renunţă la părerile proprii sub forţă opiniei majoritare. Eugen Hriscu, medic psihiatru
Mugur Ciumăgeanu, psiholog: „Relatările devin foarte credibile fiind legitimate de o victorie“
Medicul şi psihologul Mugur Ciumăgeanu analizează cum ia naştere o astfel de apariţie. Într-o abordare neutră, specialistul vorbeşte despre ultima mare apariţie divină din Europa, petrecută la Medjugorje, o mică aşezare muntoasă din fosta Iugoslavie. Medjugorje a devenit loc de pelerinaj pentru catolici din 24 iunie 1981, când copiii din localitate au început să povestească despre apariţii ale Fecioarei Maria, asemănătoare celor de la Lourdes (Franţa, 1858) sau Fatima (Portugalia, 1917). Ciumăgeanu arată că în literatura de specialitate apariţiile marianice, ale Fecioarei Maria, sunt amintite ca fiind cele mai frecvente, urmate fiind de cele cristice, ale lui Iisus Hristos, şi de cele ale unor figuri divine, eroice, istorice.
„Astfel de apariţii sunt menţionate în momente de cumpănă, de criză colectivă, când oamenii, credincioşi, îşi pun speranţele într-un simbol de care au nevoie, care să le sporească încrederea în sine, pentru îmbărbătare, pentru curaj. Când avem de-a face cu mase mari de oameni credincioşi care relatează aceste apariţii, luăm în calcul şi sugestibilitatea. Tendinţa de a fi influenţat creşte şi astfel se întrupează un personaj simbolic, în care oamenii au investit o putere supraindividuală. Cele două cazuri relatate, Mărăşeşti şi Putna, se înscriu în această linie. Un grup de populaţie, omogen în credinţa sa şi aflat într-un context emoţional cum este războiul, într-un moment de mare cumpănă, împărtăşeşte aceeaşi viziune - a unei apariţii mistice. Când aceste apariţii sunt relatate de un individ le numim popular fantome. Când sunt invocate de o masă de oameni avem de-a face cu apariţii colective. Acestea devin foarte credibile, mai ales când legitimează un pas înainte pentru grup. Spre exemplu, apariţia din bătălia de la Mărăşeşti era mai puţin credibilă dacă bătălia era pierdută. Aici intervine efectul social al acelei apariţii, iar deznodământul pozitiv pe care l-a avut, victoria în ciuda premiselor, potenţează legenda spusă de oameni.
Mugur Ciumăgeanu - medic şi psiholog Sursa foto Facebook M.C. - TEDx Cluj
Când aceste apariţii sunt relatate de un individ le numim popular fantome. Când sunt invocate de o masă de oameni avem de-a face cu apariţii colective. Acestea devin foarte credibile, mai ales când legitimează un pas înainte pentru grup. Spre exemplu, apariţia din bătălia de la Mărăşeşti era mai puţin credibilă dacă bătălia era pierdută. Mugur Ciumăgeanu, psiholog
Dragoş Dragomir, profesor de istorie: „Reflecţia eroului în mental“
Profesorul de istorie Dragoş Dragomir, dascăl la Liceul Tehnologic I.C.Brătianu din comuna Nicolae Bălcescu, judeţul Constanţa, consideră că fenomenul apariţiei unor sfinţi sau eroi din istoria naţională sub forma unor „mesaje divine“ este mai degrabă o viziune colectivă proiectată la nivelul imaginaţiei decât o apariţie reală. „Nu cred atât în materializarea imaginii unui erou legendar pe câmpul de luptă, cât în reflecţia acestuia în mentalul colectiv, într-un moment foarte greu, când psihicul omului caută orice ajutor posibil şi orice cale de supravieţuire. Experienţele de pe front, pe măsură ce tehnica s-a perfecţionat, au devenit tot mai şocante. Există mărturii despre soldaţi care alergau cu viteză pe cioate, pe câmpul de luptă, convinşi fiind că încă mai au picioare. Unii strategi militari vorbeau despre efectele terapeutice ale fricii sau despre cum frica poate fi transformată în curaj şi cum poate ajuta la câştigarea bătăliilor“, afirmă profesorul Dragomir.
Educaţi să creadă
Dascălul precizează că educaţia patriotică, cultul eroilor, au creat anumite aşteptări în subconştientul colectiv, aşa precum a făcut-o şi educaţia religioasă, credinţa în miracole, în puterea supranaturală a sfinţilor sau a Sfintei Treimi.
„Cine putea apărea ca un trimis al divionităţii în bătăliile purtate de neamul nostru, dacă nu Ştefan cel Mare şi Sfânt, cea mai deplină şi cea mai curată icoană a sufletului poporului român - cum spunea Nicolae Iorga? La începutul secolului al XX-lea, figura sa era încă pregnant prezentă în viaţa oamenilor de rând din zona aceea, cântat fiind în balade, povestiri, poezii, cântece laice şi religioase. În Moldova lui Ştefan erau răspândite şi unele minuni despre marele înaintaş. Astfel se zicea după moartea sa «pe mormântul lui a ars trei zile şi trei nopţi o lumină, pe care n-o aprinsese nimeni. Moartea nu i-a luat simţirea şi când neamul lui suferă, strămoşul plânge în mormântul său». Că va veni vremea când se va scula, pentru a face dreptate poporului său şi a-i asigura pacea şi fericirea definitivă. După aceea se va «culca iarăşi în mormântul lui de la Putna, dormind acum pe veci cu drepţii», după cum consemnează Nicolae Iorga în «Istoria lui Ştefan cel Mare, povestită neamului românesc», apărută la Bucureşti, în 1904. Astfel, în imaginarul colectiv, Ştefan este asimilat lui Mesia“, precizează profesorul de istorie.
Dragoş Dragomir - profesor de istorie la Liceul Tehnologic I.C.Brătianu Sursa foto Facebook M.C.
Dragomir arată că, de altfel, contactul lui Ştefan cu lumea sfinţilor ar fi avut loc din copilăria viitorului domnitor. În lucrarea sa «Ştefan cel Mare şi Sfânt. Tradiţii şi cântece populare» din 1903, Gheorghe Teodorescu Kirileanu reţine o povestire populară despre perioada copilăriei voievodului care, într-o pădure, a avut revelaţia «unei lumini care ardea nemişcată sub ploaie şi vânt». Copilul Ştefan atingea lumina, nimerind apoi într-o colibă, ca o chilie, asemănătoare celor ale călugărilor isihaşti athoniţi, unde adoarme, iar lângă el, doi bătrâni se roagă prevestind că Ştefan va fi apărătorul credinţei.
Viziuni colective pe Columna lui Traian
„În antichitate existau credinţe religioase, care nouă astăzi ne par a fi simple superstiţii, adânc înrădăcinate în psihicul colectiv şi cu efecte imediate în planul acţiunilor umane. Bătălia de la Tapae, din anul 101 d.H. decisivă pentru soarta primului război daco-roman (101-102), în urma căruia romanii au ocupat poziţii hotărâtoare pentru cucerirea Daciei, a fost tranşată şi în urma unui eveniment meteorologic. În toiul luptei, când soarta bătăliei era încă indecisă, a izbucnit o furtună puternică. Vântul aducea ploaia înspre daci, care au interpretat aceasta ca pe o dovadă a faptului că Gebeleizis, zeul dac al războiului şi furtunii, le era nefavorabil în acea zi. Un factor total neaşteptat care a determinat retragerea dacilor a fost trăsnetul care a lovit pe unul dintre fruntaşii lor, interpretat probabil tot ca un semn divin (scena este reprezentată pe Columna lui Traian). Aşa s-a încheiat o luptă la finalul căruia armata romană a avut atât de mulţi răniţi încât însuşi împăratul Traian şi-a rupt hainele pentru a le transforma în bandaje. Dacă în legătură cu locul ocupat de Gebeleizis în panteonul divinităţilor geto-dace există oarece controverse, episodul relatat mai sus, desfăşurat în cadrul luptei de la Tapae, este destul de bine documentat“, explică dascălul de istorie.
El aminteşte de Biserica Maicii Domnului din Vlaherne, aflată în Constantinopol, astăzi Istanbul – Turcia, cea mai cunoscută şi importantă biserică închinată Maicii Domnului, din întreaga capitală a Bizanţului, după Catedrala Sfânta Sofia. „Cu toate că astăzi din biserica iniţială se mai păstrează doar câteva ruine, această a rămas vie în conştiinţa credincioşilor din toată lumea creştină, aflaţi pururea sub purtarea de grijă a Maicii Domnului. Cel mai renumit eveniment a avut loc în anul 626, când oraşul Constantinopol a fost asediat de către avari, în timp ce împăratul Heraclie şi trupele sale erau plecaţi la luptă cu perşii, în Asia Mică. Icoana Maicii Domnului Blachernitissa a fost scoasă în procesiune pe câmpul de luptă de către fiul împăratului absent şi de către Patriarhul Sergius (610-638). Avarii au încetat asediul, victoria punându-se întru toate pe seamă Maicii Domnului. Toată populaţia oraşului s-a adunat la Biserica din Vlaherne, unde au făcut priveghere de toată noaptea, cântând Imnul Acatist al Maicii Domnului“, afirmă prof. Dragomir.
Mitul Averescu - salvatorul neamului
Profesorul Dragoş Dragomir vorbeşte despre mitul creat în jurul lui Alexandru Averescu: „Poate ultimul caz de creare a unui mit al eroului salvator al neamului românesc este cel al viitorului mareşal - pe atunci general - Alexandru Averescu, comandant al Armatei a II-a în primul război mondial, pe care a condus-o în în bătăliile de la Mărăşti şi Oituz. Din tranşee, generalul va intra în viaţa politică. Averescu a înfiinţat în 1918 şi a condus Liga Poporului (n.r. ‒ din 1920 va deveni Partidul Poporului) şi a fost în trei rânduri prim-ministru. Colaborator apropiat al generalului, Constantin Argetoianu scria în memoriile sale: «În toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. În sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau că-l zăriseră coborându-se dintr-un aeroplan în mijlocul lor, alţii-cei care făcuseră războiul-povesteau că trăiseră cu el în tranşee. Printre ţărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau nădejdile, numai de la el se aştepta minunea unui trai lipsit de griji şi de nevoi»“.
Popularitatea lui era ceva mistic, spune Dragoş Dragomir, ceva supranatural şi fel de fel de legende începuse să-şi facă drum în jurul acestui nou Mesia al neamului românesc. „Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului, şi demobilizaţii au adus-o în sate cum ar fi adus orice boală. Originea acestei psihologii trebuie căutată în faptul că ori de câte ori se ivise o greutate pe front, generalul Averescu fusese trimis să descurce lucrurile, şi izbutise mai întotdeauna să facă faţă şi situaţiilor disperate. S-au obişnuit astfel soldaţii să vadă în el «salvatorul» şi au început încetul cu încetul să încerce protecţia lui nu numai pentru nevoile de pe front ci şi pentru cele de acasă“.
Cine putea apărea ca un trimis al divinităţii în bătăliile purtate de neamul nostru, dacă nu Ştefan cel Mare şi Sfânt, cea mai deplină şi cea mai curată icoană a sufletului poporului român - cum spunea Nicolae Iorga? Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului, şi demobilizaţii au adus-o în sate cum ar fi adus orice boală. Originea acestei psihologii trebuie căutată în faptul că ori de câte ori se ivise o greutate pe front, generalul Averescu fusese trimis să descurce lucrurile. Dragoş Dragomir, profesor de istorie
Preotul Eugen Tănăsescu: „Trebuie diferenţiate vedeniile de apariţii“
Eugen Tănăsescu, preot în Arhiepiscopia Tomisului, blogger „Adevărul“, vorbeşte despre atenţia cu care trebuie analizate aceste mărturii despre apariţiile divine. „Originea acestor apariţii se află chiar în Biblie. Istoria poporului evreu, adeseori când apare o confruntare cu cei de alt neam se relatează că însuşi Dumnezeu a apărut şi a condus poporul sau dacă nu Dumnezeu în persoană, prin delegaţii săi profeţi, cum a fost Moise, cel care a scos poporul din Egipt. Intervenţia divină în astfel de momente nu este imposibilă. Trebuie să discutăm două aspecte: sursa relatării - trebuie să fie una certificată, apoi contextul apariţiei. Fără a nega ceea ce există, apariţia în sine, ea poate fi şi o înşelare! Scriptura spune că diavolul poate apărea în chip de înger al Luminii. Să avem grijă de nuanţa aceasta, pentru că Dumnezeu nu poate fi părtinitor. Dacă Dumnezeu apare ajutând pe cineva îl favorizează, aşa cum în dispute favoriza poporul evreu. Dar se întâmpla numai când poporul îl chema, altfel când a uitat Cuvântul Lui a fost luat în robie, bătut, cotropit. În realitate, Dumnezeu nu este părtinitor“, spune Tănăsescu.
Minunile trebuie certificate ecleziastic
În opinia sa, astfel de apariţii trebuie atent analizate: „Nu zic că nu pot fi posibile. Dar mai sunt şi false relatări, vedenii înşelătoare. Acesta este apanajul Bisericii, mărturiile trebuie autentificate de corpul eclezial al Bisericii, cum şi minunile sunt autentificate. Deciziile sunt luate sinodal, în funcţie de impact, de importanţă, se poate decide într-un sinod local (Sinodul Mitropolitan sau Permanenţa unui Consiliu Eparhial) sau chiar în Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale. În cazul minunilor mari care au intrat în sinaxare s-au întrunit marile sinoade, de talia celui care a fost recent cel din Creta. Pot fi mărturii colective sau mărturii individuale. Există halucinaţii colective, dar şi mărturii colective. Dacă relatarea cu Ştefan cel Mare la Plevna este autentificată de Mănăstirea Putna, înseamnă că a dezbătut-o, iar Episcopia Iaşilor şi-a dat acordul. Un război e o frământare teribilă. Se poate întâmpla ca anumite simţuri religioase, ale oamenilor cu o anumită legătură cu Divinul, să fie atât de acutizate încât ei să observe astfel de intervenţii sau apariţia unui sfânt. În spiritualitatea ortodoxă sunt tratate ca minuni, cazuri excepţionale. Definiţia excepţionalului este foarte fină. Eu pot să zir că cea mai mare minune este însăşi viaţa. Ce forţă face ca o celulă să se dividă în două? Forţa vieţii. Existenţa însăşi este o minune, că venim din nimic şi ne trezim dintr-odată aici, pământul acesta este o minune“, spune preotul constănţean.
Nu zic că nu pot fi posibile. Dar mai sunt şi false relatări, vedenii înşelătoare.(...) Dacă relatarea cu Ştefan cel Mare la Plevna este autentificată de Mănăstirea Putna, înseamnă că a dezbătut-o, iar Episcopia Iaşilor şi-a dat acordul. Eugen Tănăsescu, preot în Arhiepiscopia Tomisului
Pe aceeaşi temă:
Eroii din Primul Război Mondial, omagiaţi prin caravana care va străbate judeţul Constanţa
Se încarcă comentariile...
