Pază cu rândul în Bărăgan. Cum ajunseseră călărăşenii se se apere singuri de hoţi la 1843
0
Grija faţă de aspectul general şi viaţa de fiecare zi a oraşului au determinat mai-marii din Călăraşi, care se aflau la putere la începutul anilor 1800, să ia o serie de măsuri, în primul rând pentru prevenirea incendiilor. Iar ca să nu fie călcaţi de hoţi, oamenii făceau de pază prin oraş cu rândul.
Frica de foc a determinat autorităţile să ia măsuri severe: toate casele urmau să fie învelite cu olane(n.r:ţiglă, cărămidă arsă), nu cu stuf ca până atunci, coşurile să fie din cărămidă, nu din nuiele împletite şi din pământ, iar fânul, paiele şi stuful să nu mai fie depozitate în curte. În acest context, la 2 octombrie 1843, scrie prof. dr. Constantin Tudor , în lucrarea “Istoria oraşului Călăraşi”, poliţaiul oraşului, K.Nicolaidis, cere să se înfiinţeze puţini cu apă şi să se tocmească doi coşari, deoarece Călăraşiul este singurul dintre oraşe care “nu are cele trebuincioase”.
Mult mai târziu, după incendiul devastator de la Bucureşti, din noaptea de 23 martie 1847, la Călăraşi s-au înfiinţat sacalele pentru apă.”Numai că aceste sacale se întrebuinţează şi pentru transportul şi căratul apei la mai toţi cetăţenii oraşului ceea ce slăbeşte caii şi strică sacalele. Se poate întâmpla ca tocmai în vreme de foc acest sacale să fie întrebuinţate în interese particulare”, notează autorul în lucrarea “Istoria oraşului Călăraşi.
1.260 de lei, 24 de felinare
În aceeaşi perioadă, odată cu stabilirea Călăraşiului ca reşedinţă a judeţului Ialomiţa, pe malul Borcei s-a mutat şi poliţia. Siguranţa cetăţeanului reprezenta o prioritate. Pentru că nu existau oameni angajaţi la stat, locuitorii erau obligaţi să se apere unii pe alţii. Călăraşenii erau trecuţi pe liste şi făceau de caraulă în fiecare noapte. Unui bărbat îi venea rândul să facă de pază o dată la 19 zile. Cine nu vroia, plătea om în locul său. Sistemul a durat până în 1850, atunci când au fost plătiţi din bugetul de stat oameni permanenţi.
Şi în ceea ce priveşte ilumintatul oraşului, scrie prof. Tudor, poliţia s-a îngrijit de buna funcţionare a felinarelor pe timpul nopţii, numărul acestora mărindu-se concomitent cu extinderea oraşului, astfel încât în anul 1852 se ajunsese ca în Călăraşi să funcţioneze pe timpul nopţii 24 de felinare pentru a căror întreţinere Comisia oraşului cheltuia 1.260 de lei. Cum poliţia avea în grijă publicitatea comunicărilor oficiale, exista în slujba ei un toboşar, iar pentru toba necesară acestuia, la 29 octombrie 1850 se cheltuiau cinci galbeni şi jumătate.
Seu pentru iluminat
Un alt articol de primă necesitate aflat în atenţia Comisiei oraşului erau lumânările de seu pentru iluminat, în care scop erau încheiate contracte cu diferiţi neguratori care se angajau să aprovizioneze piaţa Călăraşiului cu asemenea produse. Totodată, deşi nu-i cădea în sarcină direct, Comisia urmărea şi modul în care se desfăşura comerţul cu alte produse, intervenind, în repetate rânduri, atât la Ocârmuirea judeţului cât şi la Vornicia Dinlăuntru pentru a corecta neajunsurile pe care le constata.
Pe lângă iluminatul stradal şi paza de foc, autorităţile aveau grijă ca oamenii să primească pâine şi carne. Pentru pâine nu exista decât brutăria moşiei. Nimeni nu avea voie să scoată pâine la vânzare. Această brutărie se dă în arendă de către Epitropia Colţea fie arendaşului moşiei fie altui particular. Condiţiile de vânzare şi preţul pâinii erau fixate de Comisia oraşului pe bază de licitaţie. Spre exemplu, în 1842, o jimblă(franzelă) costa 14 parale, iar o pâine 8 parale, însă preţul acestora s-a modificat continuu, în funcţie de preţul grâului, dar şi de pretenţiile de câştig ale arendaşului.
Vă recomandăm şi:
FOTO Cum făceau speculanţii legea în Bărăganul interbelic
FOTO Cum se făceau producţii-record în Bărăganul anilor 30. La câmp munceau zilieri de peste Prut
FOTO Cum a făcut ciuma prăpăd în Bărăganul Primului Război Mondial
Se încarcă comentariile...
