FOTO La şuetă cu cel mai vechi fotograf al Brăilei. Aurel Neacşu a prins vremea aparatelor foto cu burduf. „Laichist mă numeam“, zâmbeşte bătrânul artist

În epoca fotografiilor digitale, când internetul dă pe dinafară de poze făcute cu telefonul mobil, este greu de imaginat cât de greu se obţinea o imagine în urmă cu 50 de ani, într-o vreme când atelierele foto lucrau cu aparate cu burduf, iar fotografii de stradă erau numiţi „laichişti”. Brăileanul Aurel Neacşu a prins acele timpuri şi îşi aduce aminte de ele cu mare nostalgie.

Primul contact cu imaginea fotografică l-a avut în copilărie, când încă se mai juca în pantaloni scurţi pe străzile Brăilei de altădată. Acum are 79 de ani, dar Aurel Neacşu ţine minte de parcă a fost ieri cât de tare s-a minunat când a văzut prima dată cum pe bucată albă de hârtie apare de nicăieri chipul cuiva.

"Erau printre tovarăşii mei de joacă doi fraţi ceva mai înstăriţi. Unul dintre ei avea un mic laborator foto acasă şi într-o zi m-a lăsat să stau lângă el când scotea nişte poze.

Când am văzut cum bagă o bucată de hârtie într-un vas cu o soluţie lichidă şi, încet-încet, pe hârtia aia apare o imagine, am rămas cu gura căscată.

«E gata!?», am întrebat când abia începuseră să se contureze detaliile. «Stai, mă, că mai vine, mai durează niţel până se imprimă de tot», a râs amicul meu, când m-a văzut cât sunt de uimit", povesteşte nea Aurel.

Fascinaţie la prima vedere

Deşi a fost fascinat din prima clipă de miracolul meşteşugului numit „fotografie”, Aurel Neacşu a avut de aşteptat până când a reuşit să facă singur primele poze. A cumpărat un aparat foto, cel mai simplu care se putea găsi în perioada respectivă, dar avea nevoie de un loc unde să developeze filmele şi să pună imaginile pe hârtie. Îi trebuia şi de un aparat de mărit, aşa cum văzuse la tovarăşul lui de joacă, însă astfel de instrumente se găseau greu şi erau foarte scumpe. Abia peste câţiva ani avea să rezolve problema. Cum? Construindu-şi singur unul.

Terminase printre primii o şcoală profesională şi fusese angajat la Uzina de Excavatoare „Progresul”, în echipa celor care făceau controlul tehnic al calităţii. „M-a luat în echipă maistrul Mureş, unul dintre cei mai buni meseriaşi în materie de matriţe din toată ţara. Pe mine m-a angajat după ce m-a pus la încercare şi i-am demonstrat că ştiu meserie. Era un lucru mare ca eu, care încă eram un puşti de nici 17 ani, să controlez calitatea pieselor lucrate de strungari şi lăcătuşi cu vechime de zeci de ani.

Dar n-am avut probleme, le-am demonstrat că ştiu ce fac şi toată lumea mă respecta. Acolo, la Progresul, mi-am făcut singur un aparat de mărit pentru laboratorul foto. Aveam în minte aparatul văzut la amicul meu şi azi îl rugam pe un strungar să îmi facă o piesă, mâine vorbeam cu un lăcătuş şi uite aşa, într-un an de zile, am avut propriul meu aparat de mărit. Am făcut rost şi de lentilele necesare şi l-am pus în funcţiune. Făceam poze cu un aparat foarte simplu, ce se găsea atunci pe piaţă, le developam acasă şi le puneam pe hârtie tot acasă.

Un coleg din uzină, dacă a văzut că am pasiunea asta, m-a întrebat dacă nu vreau să-mi facă cunoştinţă cu un fotograf adevărat. Aşa am ajuns să lucrez cu Spiru Benus, care avea un atelier foto în Casa Ofiţerilor Sovietici, în clădirea «Lira» de pe strada Regală", îşi aminteşte Aurel Neacşu. 

Meserie pe furate

La atelierul lui Spiru Benus mergea aproape zilnic, după ce termina programul de lucru la uzină. Nu era plătit şi nici n-a fost lăsat să lucreze cu aparatura din studio, dar experienţa de acolo i-a prins bine, fiindcă a mai „furat” meserie despre cum se face developarea, cum se dă lustru pozelor şi alte chiţibuşuri pe care le ştiau doar profesioniştii din domeniu.

"Ne punea, nea Spiru, pe mine şi pe încă un băiat, să dăm luciu pozelor. Încă nu se găsea hârtie lucioasă, deci trebuia să dăm lustru manual. Luam un geam şi îl spălam bine cu spirt, îl dădeam şi cu talc ca să nu mai fie niciun fir de grăsime, apoi lipeam pe el fotografiile ude, scoase din fixator. Stăteau câteva ore la căldură, înăuntru ori la soare, iar când începeau să se dezlipească erau drepte şi fine de nici nu le simţeai la pipăit. Asta era treabă de calitate, fotografie de studio adevărată. Dar munceai la ele de-ţi săreau ochii, cât frecai geamul ăla. Iarna stăteam în frig cu mâinile ude şi din când în când le băgam la subţiori, ca să le mai încălzim".

De la atelierul lui Spiru nu lua bani, dar avea alte avantaje. De exemplu, le putea oferi cunoştinţelor o fotografie gratis. Şi cum, la vremea aceea, era mare lucru să ai o poză realizată la un studio foto profesionist, i-a făcut o impresie foarte bună viitoarei soţii când a invitat-o să fie imortalizată pe hârtie. De fotografia aceea, pentru care maestrul Spiru Benus – pus dinainte în gardă - şi-a dat un interes aparte, s-a ocupat cu mare grijă, atunci când i-a fost dată la lustruit. A finisat-o ca pe o bijuterie, pentru că purta pe ea chipul femeii iubite.

Cum a devenit „laichist”

Pe la jumătatea anilor '50, când regimul comunist a naţionalizat inclusiv studiourile fotografice, a luat fiinţă o Cooperativă a fotografilor profesionişti. Îndemnat de meşterul Spiru, Aurel Necşu a decis că a venit vremea să devină şi el pozar cu acte în regulă, iar după ce şi-a dat demisia de la uzina „Progresul”, s-a înscris în cooperativă.

„Am devenit «laichist», aşa le zicea ălora care mergeau cu aparatul de gât pe stradă şi întrebau oamenii dacă nu vor o poză. Laichist venea de la aparatele de fotografiat Leica, primele care au fost suficient de mici încât să poţi să le porţi cu tine. Dar Leica nu prea avea oricine, că erau aparate scumpe. Eu îmi cumpărasem ceva mult mai ieftin, un Smena dacă nu mă înşel, dădusem pe el 300 de lei, când kilogramul de parizer costa 70 de lei. Ieftin aşa cum era, făcea poze bune, n-am avut nicio reclamaţie de la clienţi”, îşi aminteşte nea Aurel.

În noua sa calitate de „laichist”, stătea prin centrul Brăilei şi aborda potenţiali clienţi. Mai mergea şi prin restaurante, pe la nunţi şi chiar prin cimitire, când se făcea pomenirea morţilor. „Unde era ceva mai important, acolo mă duceam, că ştiam că aşa găsesc mai uşor clienţi dornici să se tragă în poză. Îi fotografiam, le dădeam o chitanţă, iar peste două zile veneau la sediul cooperativei şi luau pozele. Costau 10 lei două bucăţi”.

Cam aşa a decurs cariera de laichist a lui Aurel Neacşu. N-a durat prea mult, doar câteva luni, fiindcă într-o bună zi întâmplarea i l-a scos în cale pe cel mai vestit maestru fotograf al Brăilei din acele timpuri. „Maestrul Manole Bagdasar, îl ştiam după nume dar nu-l văzusem la faţă. Într-o zi, eram în centru şi m-am apropiat de cineva care stătea pe o bancă, întrebându-l dacă nu doreşte o fotografie. El m-a poftit să iau loc alături şi m-a întrebat dacă nu vreau să intru să lucrez într-un atelier foto. I-am zis că aş vrea, dar nu prea mă pricep să aşez luminile pentru poze de studio.«Lasă că înveţi!», mi-a zis. Cu cine o fi vorbit şi ce le-o fi spus nu ştiu, dar peste câteva zile m-a anunţat conducerea cooperativei că am fost repartizat la atelierul lui Bagdasar”.

Ucenicia era obligatorie

Au trecut luni de zile până când meşterul l-a lăsat să facă lucrări adevărate. "Mult timp, m-am ocupat doar de poze mai uşoare, de-astea mici, de buletin, unde trebuia să aprinzi doar două reflectoare. Pozele de nuntă, acolo era altă treabă, că dacă nu puneai toate becurile cum trebuie, să nu fie umbre pe chipurile mirilor, dacă nu aşezai toţi invitaţii în aşa fel încât să li se vadă faţa la toţi, te zbura nea Manole de nu te vedeai. Prima dată când mi-a zis că o să fac singur o nuntă, m-am speriat: «Aoleu,nea Manolică, nu mă lăsa singur...».

«Lasă că eu stau de-o parte şi mă uit». Îmbătrânise, nu prea îl mai ţineau puterile, iar la uşă aşteptau vreo cinci mirese la coadă. M-au tăiat toate apele, dar n-am greşit nimic, au ieşit pozele cum trebuie. Peste puţin timp, el a ieşit la pensie, iar eu am preluat atelierul şi m-am descurcat destul de bine. Aveam plan de la Cooperativă să facem 8.000 lei pe lună încasări, noi dădeam 10.000 lei. Eram la concurenţă cu studioul lui Jana, de pe Regală, dar noi eram cei mai buni", ne-a povestit Aurel Neacşu, de pe vremea când fotografiile de studio se realizau cu aparate cu burduf.

Meşterul băga capul sub o perdea şi făcea clarul pe subiect mişcând burduful în faţă sau în spate. După aceea, punea caseta cu film-plan în lăcaşul ei, apoi expunea scoţând capacul de pe obiectiv, număra în gând "1, 2, 3" secunde şi îl punea la loc. Aurel Neacşu îşi aminteşte că a dus-o bine în cei aproape 20 de ani cât a fost responsabil la Studioul Foto "Modern" din Brăila. Nu-i lipsea masa la restaurant, avea relaţii cu toată lumea bună, iar acasă îl aşteptau o soţie şi un copil care îl făceau fericit.

Pe teren cu primul-secretar Anton Lungu

Pe la sfârşitul anilor '70, în urma unei dispute cu conducerea Cooperativei din Brăila, şi-a dat demisia, iar întâmplarea a făcut ca, peste doar câteva zile, să se întâlnească pe stradă cu şeful altei cooperative meşteşugăreşti, care activa în mediul rural din judeţ.

„Omul avea nevoie de fotograf şi s-a bucurat când i-am zis că poate să mă ia pe mine. Mi-a făcut formele de angajare şi mi-a dat plan să-i aduc încasări de 9.000 lei pe lună. Cum făceam banii ăştia nu-l interesa, el voia să-i aibă în caserie la sfârşitul lunii. Atunci am început munca de teren, mergeam peste tot, la şcoli, grădiniţe, CAP-uri, IAS-uri, fabrici. Unde era nevoie de poze, mă duceam, iar planul de încasări ieşea fără probleme. Erau luni când scoteam mult peste 9.000 lei. Păi, pe vremea aia, câţi fotografi credeţi că erau care să meargă să facă poze la serbările şcolare? Îi numărai pe degete. Acum, dacă te duci la o serbare, la 20 de copii câţi sunt în clasă, sunt 50 de fotografi, că la fiecare vine mama, tata, bunica şi toţi au câte o camera de-asta digitală sau un telefon cu care fac poze...”.

Cum erau păcăliţi prim-secretarii

Printre treburile de zi cu zi, ca fotograf trebuia să lucreze şi în slujba Partidului Comunist. Mai exact, toţi pozarii cu acte în regulă din perioada aceea trebuia să îl însoţească, cu rândul, pe primul-secretar Anton Lungu. "Ne lua cu el, câte doi fotografi, ca să îi pozăm pe cei care erau duşi să lucreze în campaniile agricole, cum se duceau atunci, profesori cu elevi, ingineri, muncitori din fabrici. Ideea era ca să arătăm aspecte din munca agricolă, dar şi să îi dăm exemplu negativ pe cei prinşi că nu îşi dau interesul.

Prima dată când am fost cu tovarăşul prim-secretar am făcut un film întreg, l-am developat, am scos pozele conştiincios şi aşteptam să mă cheme să i le duc. La vreo săptămână sau două, m-am întâlnit cu colegul cu care fusesem pe teren şi l-am întrebat dacă pe el l-au chemat cu pozele. «Dar ce, mă, tu ai avut film în aparat?!». «Păi cum?». «Da' tu nu ştii că ne ia degeaba cu el? Niciodată n-a cerut să vadă vreo poză!». De atunci mi-am învăţat lecţia şi, de câte ori mă lua Lungu cu el aveam aparatul gol, îl duceam la ochi, declanşam, dar nu făceam nicio fotografie.

Aurel Neacşu a ieşit la pensie în 1992 şi din acel moment a rupt legătura cu lumea fotografiei. Aparatele sale - un Zenit, un Kiev, câteva Smena şi, cel mai cel, un Pentacon six cu film lat, au fost folosite din ce în ce mai rar, fiind uitate, până la urmă, într-o ladă cu vechituri.

Lecţii de altruism

Ca orice om ajuns la vârsta senectuţii, Aurel Neacşu poate trage linie, cugetând la ce a făcut bine sau rău în viaţă. Dacă îl întrebi cu calitate se poate mândri, îşi răspunde, cu gravitate în glas, „Domnule, principala mea calitate a fost că am ştiut cum să mă port cu oamenii!”. Şi îţi dă două exemple:

„Când lucram la uzina«Progresul» şi căpătasem oarecare experienţă în controlul calităţii, inginerul-şef mi-a cerut să testez un tânăr, cam de-o seama mea, care voia să se angajeze şi el în acelaşi domeniu. I-am pus o schemă în faţă şi i-am zis să îmi demonstreze că o să iasă o matriţă corectă din ea. El a fost sincer şi mi-a mărturisit că nu ştie.«Am făcut facultate doar un an, la Topometrie, şi n-am mai putut continua că n-are cine să mă ajute. Sunt sărac, n-am mai mâncat o pâine de trei zile, dar dacă îmi dai o şansă n-o să-ţi pară rău». Bine, dom'le.

M-am dus la inginerul şef şi i-am zis: «Luaţi-l, că se pricepe!». Apoi am stat cu el şi i-am arătat ce-i şublerul, ce-i micrometrul, cum să verifice o matriţă. În trei luni m-a depăşit, era mai bun ca mine! Şefii au fost foarte mulţumiţi de el. Marin Mirea îl chema şi, din momentul ăla mi-a fost cel mai bun prieten. Dacă dădeai în mine, dădeai în el, am rămas fraţi pe viaţă”.

„Când mergeam la şcoli să fac poze, nu ţineam cont că un copil nu are bani să plătească, sau altul e ţinut deoparte, că e corijent sau repetent. Le ziceam profesoarelor să-i lase şi pe ei la poze că nu le iau niciun bani. Odată, am fotografiat un băiat de-ăsta, despre care îmi spusese profesoara că nu merit băgat în seamă, fiindcă e repetentul clasei. S-a uitat în ochii mei şi mi-a zis: «Mulţumesc, unchiule!». A fost singurul copil care mi-a mulţumit vreodată, după ce i-am făcut poze. I-am zis profesoarei: «Vedeţi, ştie să spună mulţumesc, nu-i băiat chiar aşa de rău...»”.