Pe şosea se zăreau înşiraţi pelerinii abia plecaţi din sat, cu entuziasmul de început sporindu-le puterile. Japoneza înainta printre păşuni netede ca-n palmă pe care păşteau vaci frumoase, zdravene, ca-n reclamele la ciocolata elveţiană, doar că dobitoacele nu erau mov. În rest, cerul, dealurile, iarba în toate tonurile de verde, totul arăta ca-n imaginea ei despre Elveţia. Numai că se afla în Franţa.

Pentru o secundă şi-a adus aminte de negricios şi s-a uitat în spate, cu frică să n-o prindă din urmă. Fusese prima la micul dejun, mâncase repede două felii de pâine prăjită cu unt şi gem, îşi băuse ceaiul aproape pe nerăsuflate şi înşfăcase rucsacul cel roşu, dornică să plece mai repede de acolo. Aproape că nici nu văzuse drumul pietruit care-i scotea pe călători din St. Jean, podul arcuit peste râu şi apa sclipind în razele răsăritului. Se uitase ţintă înainte, cât să perceapă, cu intuiţia ei budistă, măreţia celor 800 de kilometri aşternuţi dinainte.

Curând, când drumul a devenit şi mai greu, iar oamenii au început să vorbească unii cu ceilalţi, de parcă asta le-ar fi uşurat cumva povara urcuşului. „Nu înţeleg. Urci tot singur, nu te duce altul în cârcă. De ce ai mai şi vorbi? Ba chiar mi se pare şi mai greu efortul dacă trebuie să întreţii o conversaţie.” Categoric, lui Mioki europenii îi păreau tare ciudaţi. Aveau un fel de instinct de turmă, le era mai uşor adunaţi, nu percepeau cum se cuvine incredibila valoare a solitudinii. „Hrănindu-ţi gândurile, le ridici povara. Numai de-ar înţelege…” Dar nu păreau să priceapă. Cei mai mulţi, plecaţi de la bun început în grupuri, ţineau unii de alţii cu obstinaţie, strigau, păreau cam duşi de-acasă. O englezoaică un pic luată (probabil băuse, ceea ce Mioki considera o prostie) îşi băgase picioarele încălţate cu şosete şi sandale direct sub un jet de apă lăsat să curgă pe pământ. Sub el se făcuse noroi lipicios şi toţi se întindeau până la robinet, ca să nu calce în mâzga aia clisoasă, numai nebuna asta păşise drept în mijloc, apoi se udase până la genunchi, încinsă de urcuş, de arşiţă şi de băutură. Ochii înguşti ai japonezei se lărgiseră cât cepele văzând-o cum ţipă şi pleoscăie din picioare, în râsetele celorlalţi. „Cum o să urce femeia asta mai departe, cu şosetele şi sandalele ude? Mai avem ore de căţărare…” O privea mai degrabă curioasă decât intrigată – dar era totuşi şi pe jumătate speriată de nebunia ei. Întâi negriciosul, acum asta. „Oare aşa o să fie tot drumul? Care-i treaba, de fapt, cu acest Camino?” Mintea lui Mioki bubuia de întrebări. Nu aştepta încă răspunsuri; de fapt nu aştepta deloc răspunsuri. Cel puţin deocamdată. Îşi umplu sticla cu apă şi porni mai departe, sperând să evite ţicniţii.

Iar acum, la două ore de la plecare, era din nou prizonieră. Rusoaica Tatiana îşi povestea viaţa, în detalii mărunţele, chiar urechilor ei japoneze. Iar Mioki se zbătea între nevoia raţională de a şti, necesară misiunii ei, şi repulsia de a afla detalii intime din viaţa cuiva, mai ales fără să le fi cerut. „Poate că are nevoie să vorbească, să scoată ce ţine în ea”, îşi spuse în gând. Apoi şi-a întors spre femeie ochii negri şi înguşti:

– Se spune că oamenii, femeile mai ales, vin pe Camino după o despărţire. Pentru o regăsire.

A tăcut, fiindcă nu ştia cu ce ar fi putut continua. Pusese oare o întrebare? În stilul european pe care începea de-acum să-l priceapă, cealaltă nu s-a fâstâcit:

– Eu vreau să descopăr ceva.

– Ce vrei să descoperi, Tatiana?

Rusoaica privi în zare, peste culmile munţilor. Se vedeau văile cu sate, păduri, vulturi plutind peste case şi scame de nor împrăştiate deasupra păşunilor. Pirineii, în miezul zilei, scăldaţi de soare, arătau cam cum trebuie să fie raiul.

– Am aproape 35 de ani. Şi nu ştiu ce-am făcut cu viaţa mea.

Mioki tăcea. Mentorul ei, maestrul, îi spusese să ia fiecare oră, fiecare zi şi fiecare săptămână aşa cum vin. Să nu se grăbească. Să aştepte. Să respire. Să se uite la cer şi la pământ, la ape, la păduri, că asta o să-i dea putere. Dar oricât se uita acum în jur, era secătuită şi nu-şi putea aduna forţele.

Pe potecă, în faţa lor, se vedea graniţa dintre Franţa şi Spania. Un loc sărăcăcios, cu o fântână pe care se scurgea un fir prăpădit de apă. Trei scânduri făceau punte peste noroiul potecii şi gata – erai dincolo, pe pământul Navarrei. S-au oprit să-şi facă poze. Tatiana a scos din sacoşa de supermarket pe care o târâse după ea tot drumul două sandviciuri cu salam şi brânză şi o punguţă cu ridichi. Le-au mâncat în tăcere, aşezate pe un tăpşan. Apoi au băut apă din firicelul anemic, au râs de prăpădenia de graniţă şi au pornit mai departe, cu tălpile dureroase şi spatele încovoiat de greutatea rucsacului. Mioki o privi pe Tatiana pe furiş. Era o femeie frumoasă, înaltă, subţire, cu ochi albaştri şi trăsături slave.

Au mers mai departe fără să mai spună prea multe. Doar observaţii scurte despre cât de frumoasă e priveliştea, despre popasuri şi dificultatea urcuşului. Pe o pajişte înaltă s-au oprit lângă o rulotă care vindea banane şi sucuri şi s-au uitat peste munţi, în depărtare, spre sătucurile Franţei, lăsate în urmă azi-dimineaţă.

Am zărit-o pe Mioki abia după-amiază, de fapt i-am văzut în depărtare rucsacul roşu strălucitor şi am ştiut că e ea. Mergea alături de cineva, o fată în pantaloni scurţi, foarte scurţi, cu o şapcă albă şi cu o sacoşă de supermarket în mâna dreaptă. Urcam deja de ore întregi, simţeam cum cedează toate simţurile, aş fi vrut să mă opresc şi să mă aşez undeva, de unde să nu mă mai ridic până mâine. Însă asta nu era posibil, muntele trebuie trecut într-o zi, fiindcă nu sunt popasuri în afară de unul mic şi supraaglomerat, cam la început de drum. Mă tot holbam în hârtiile cu indicaţii şi ştiam că trebuie să urmeze şi o coborâre, iar faptul că nu venea mai repede mă paraliza de frica efortului. Când am văzut rucsacul în zare, am prins puteri, m-am gândit că poate o prind din urmă. Dar n-aveam nicio şansă. Mioki urca mult mai bine decât mine şi parcă o vedeam: cu faţa imobilă, cu muşchii îngheţaţi şi ochii aţintiţi spre vârful muntelui, în timp ce eu abia îmi trăgeam sufletul, tot căutând pretexte să mă odihnesc.

În cele din urmă, au ajuns şi pe culme. De acolo se bifurcau două drumuri: unul pe şosea, mai blând şi mai lung, celălalt prin pădure, mai scurt şi mai abrupt. Au ales calea mai dreaptă, iar coborâşul le-a luat minţile din prima sută de metri. Poteca bolovănoasă le înţepa tălpile şi Mioki simţea cum îi piere ultimul gram de energie. Tatiana i-o luase deja înainte, poate fugărită de propriile gânduri, poate adâncită în ele. „Sau poate a uitat de mine, pur şi simplu”, sperase Mioki.

Numai că la prima curbă a zărit-o aşteptând-o.

– Auzi, te superi dacă-ţi spun Ikebana? Că nu pot să reţin numele ăla japonez al tău.

A fost rândul lui Mioki să rămână cu gura căscată. Avea un nume foarte uşor, din numai trei silabe lesne de reţinut. Cum să nu-l ţii minte?

În timp ce-şi rumega uimirea, din spate a depăşit-o o femeie în vârstă, cu zulufi albi ieşind dintr-o pălărie de soare demodată, cu boruri largi. I-a dat peste 70 de ani după statura uşor adusă de spate şi pielea scofâlcită. Zenul ei budist a luat foc. Mioki a strâns scurt curelele rucsacului, a tras aer în piept şi a pornit la vale, gata să se dea de-a dura pe poteca plină de pietre. A trecut pe lângă bătrână ca o vijelie, a prins-o din urmă pe Tatiana şi i-a strigat, în depăşire:

– Ne vedem în vale!

Rucsacul roşu se îndepărta cu viteză, iar bolovanii tăioşi săreau cât colo de sub tălpile ei. Să-şi ţină cu toţii poveştile şi să nu-i mai otrăvească ei energia. Nu mai conta acum nici misiune, nici nimic. Se antrenase cu înverşunare, zile în şir, iar acum o depăşea o caucaziană de 70 de ani. Patru kilometri, până jos, nu s-a oprit. Abia când a ajuns la marginea sătucului Roncesvalles şi-a dat seama de eroare. Se transforma într-una dintre ei. Europenii o contaminaseră cu ceva ce nu înţelese până atunci şi care nu-şi avea locul pe Camino: se crezuse, fie şi numai pentru o oră, într-o cursă în care trebuia să demonstreze ceva.

Şi ca şi când n-ar fi fost destul, îl zări ajungând-o din urmă pe negricios, care o prinse de mână la timp, înainte de a aluneca pe ultimul metru al potecii.

Când am ajuns în Roncesvalles, doborâtă de cele zece ore de urcuş-coborâş mai mult pe brânci decât în picioare, am zărit un fel de mănăstire oablă, cu ziduri drepte şi cenuşii, un internat al osteniţilor care se scurgeau de pe munte. N-am mai avut putere să caut altceva, m-am proptit acolo, la o coadă uriaşă terminată într-o doamnă corpolentă, cu un coc mare, care nu vorbea decât spaniolă şi îţi adresa strict întrebările de bază, cu o excepţională economie de energie. Nu era chip să capeţi vreo informaţie suplimentară, pur şi simplu erai înregimentat ca în staul, în dormitorul X, patul Y, cină, mic-dejun, nu avem wifi, NEXT! „Dormitoarele” erau de fapt camere fără uşi, cu intrări largi, unite printr-un hol comun, într-un fel de beci din ciment. Toaleta şi duşurile afară, în containere. Seara s-au făcut cam vreo zece grade, a fost interesant să ies în prosop, cu părul ud, şi să intru într-o cameră neîncălzită – dar ce mai conta, trecusem Pirineii, făcusem primii 25 de kilometri din lungul meu drum, aveam un acoperiş deasupra capului, un pat pe care să-mi întind oasele epuizate şi un loc în care să-mi îngrijesc băşicile de pe tălpi.

Atunci am revăzut-o iar pe Mioki. Stătea nemişcată în patul ei, cu ochii închişi, gândindu-se (sper) la pădurile de bambus din Japonia şi la munţii ei albaştri. La un moment dat părea să fi adormit, după respiraţia regulată, dar câteva minute mai târziu a deschis larg ochii şi a privit impasibilă tavanul de ciment. Aş fi dat orice să ştiu ce gândeşte, dar lucrul ăsta era imposibil, aşa că am adormit cu ideea fixă ca mâine să n-o mai pierd din ochi.

Foto: arhiva personală