Adevărul despre dragostea necondiţionată şi sacrificii: copiii, investiţiile egoiste ale părinţilor

Un părinte bun îşi iubeşte copilul şi ar face orice pentru binele lui. Dincolo de această credinţă universală s-ar ascunde o explicaţie mult mai pragmatică şi mai greu de acceptat la nivel social. Câţi părinţi sunt dispuşi să accepte că dragostea necondiţionată şi sacrifiicile pe care le fac în numele iubirii părinteşti sunt, de fapt, investiţii egoiste de la care aşteaptă să dea roade pentru a se simţi răsplătiţi?

Abordarea psihologului Jay Belsky, cercetător în cadrul Universităţii din California, ţine de teoria evoluţionistă, care pune accentul pe „datoria genetică“: cea de a duce mai departe specia umană prin reproducere. Rol care ne-ar defini ca fiinţe egocentrice inclusiv în statutul de părinte, oricât de lipsită de sentiment pare această explicaţie. 

Copiii pe care îi aducem pe lume ar reprezenta, dincolo de ideea romanţată a legăturii unice dintre copil şi părinte şi de idealizarea rolului de părinte, o investiţie pe care încercăm, din clipa în care am făcut-o, să o protejăm prin comportamente specifice.

Belsky este de părere că dragostea şi afecţiunea nu sunt primele care îi motivează pe părinţi să facă totul pentru copii: „Cultura şi psihologia modernă ne învaţă, în mod eronat, că părinţii îşi iubesc invariabil şi necondiţionat copiii, când analiza evoluţionistă dovedeşte că aceştia (copiii-n.r.) sunt investiţii pe care părinţii le fac, poate în mod inconştient, în aşteptarea răsplatei posibile la care se simt îndreptăţiţi în viitor.“

Aceasta ar fi o explicaţie care stă la baza multora dintre neînţelegerile eterne dintre generaţii şi a dezamăgirilor părinţilor în raport cu modul în care evoluează copiii, notează Psychology Today. Ca fiinţe egocentrice, avem tendinţa de a înţelege şi de a observa lumea din perspectiva care ne este şi cea mai familiară, respectiv a noastră. Deţinem cele mai multe informaţii despre propriile persoane, iar acest lucru influenţează fiecare judecată şi presupunere pe care o facem faţă de oamenii cu care interacţionăm, inclusiv faţă de copiii noştri. 
Bineînţeles, judecăţile legate de propriile persoane sunt şi cele mai subiective. 

În adâncul lor, cei mai mulţi cred că se diferenţiază cumva de marea masă, că sunt speciali într-un mod anume. Iar părinţii nu fac decât să reflecte aceste iluzii pozitive şi subiective asupra copiilor lor, observă şi psihologul Judith Rich Harris, autorul cărţii „The Nurture Assumption: Why Children Turn Out the Way They Do“.

„Fie că este un proces conştient sau inconştient, părinţii ajung să vadă în copiii lor calităţi speciale care se reflectă favorabil şi asupra propriilor abilităţi parentale. Atunci când copiii se descurcă în viaţă, părinţii îşi asumă meritele în mod automat, considerând că succesul propriilor progenituri se datorează metodei unice pe care au aplicat-o în creşterea şi educarea copilului, fără să realizeze că au procedat aproape similar cu alţi părinţi“, spune Harris.

Tot în această idee, „părinţii ajung să-şi vadă copiii într-o lumină exagerat de pozitivă, mai inteligenţi şi mai dăruiţi decât sunt în realitate şi, cel mai probabil, şi mult mai frumoşi decât sunt cu adevărat“, se alătură acestei teorii şi psihologul Mark Leary, de la Duke University.

Părinţii fac o mulţime de presupuneri despre persoanele care vor deveni copiii lor, aşa cum se întâmplă atunci când se aşteaptă să le calce pe urme din punct de vedere profesional. Cu toate că influenţa mediului parental nu poate fi negată în dezvoltarea copiilor, aceasta este numai o parte a factorilor care influenţează transformarea lor în adulţi. Iar părinţilor le este greu să accepte că gradul lor de control asupra propriilor copii este mai limitat decât îşi pot închipui.

Moştenirea genetică nu se aplică tuturor trăsăturilor care definesc personalitatea unui inidivid, conform Psychology Today, greşeala pe care o fac o mulţime de părinţi. „Studiile au demonstrat deja că personalitatea omului este determinată în măsură egală de datele genetice şi de mediul înconjurător. Iar jumătatea care se referă la mediul înconjurător nu implică, în mod necesar, părintele“, atrage atenţia psihologul Mark Leary.

Natalitatea scăzută a redus şansele de a recupera „investiţia“  

Adesea, părinţii sunt convinşi că se regăsesc în copii lor, dar acest lucru se întâmplă pentru că suntem programaţi să observăm mai ales ceea ce ne apropie de ei, nu ceea ce ne diferenţiază. Mai mult, atunci când nu ne place ceea ce descoperim la copilul nostru încercăm să ne direcţionăm atenţia spre detaliile care ne apropie, un comportament care ţine de supravieţuirea speciei. „În aceste condiţii, probabil că diferenţele dintre un copil şi părintele său ar depăşi ca număr asemănările“, observă Leary. 

Părinţii pot influenţa în mare măsură viaţa copiilor lor prin şcolile către care îi îndrumă şi prin mediul familial pus la dispoziţia lor, dar încercarea părinţilor de a modela cu totul comportamentul copiilor nu se dovedeşte atât de eficient. Lucru pe care părinţii îl pot realiza dacă se raportează la felul în care au fost influenţaţi chiar ei în această direcţie de proprii părinţi. De exemplu, faptul că un copil preia afacerea familiei nu este o alegere care ţine de personalitate sau de comportament, ci mai degrabă de o decizie pur financiară. La fel se întâmplă, de multe ori, şi în privinţa alegerii unei profesii similare cu a părinţilor. 

De asemenea, nevoia stringentă a părinţilor din ziua de azi de a-şi vedea copiii că excelează în anumite domenii ţine de rata scăzută a natalităţii, atrage atenţia Leary. În urmă cu 40 sau 50 de ani, cuplurile întemeiau familii cu câte trei, patru sau cinci copii, poate mai mulţi. Astfel, părinţii investeau în mai mulţi copii, nu doar în unul singur sau în doi copii, cum se întâmplă astăzi în cele mai multe familii. „Atunci când toate speranţele tale se concentrează asupra unui singur urmaş, vei investi tot ce ai în acel urmaş şi vei pune presiune pe el. Dar dacă ai şase sau şapte copii, poţi investi în fiecare, pentru că nu doar unul va oglindi rezultatele investiţiei făcute. De aceea sunt părinţii de azi atât de porniţi să vadă cum copilul lor se ridică deasupra unui nivel mediu, pentru că şansele de a-şi recupera investiţia au scăzut dramatic“, a precizat psihologul evoluţionst Jennifer Hahn-Holbrook pentru Psychology Today.