Mizele subterane enorme ale conflictului Est-Vest: cine va supravieţui?

Revine obsedant întrebarea: de ce reacţia foarte lentă şi evident subdimensionată a Occidentului faţă de Rusia? De ce, dincolo de câteva măsuri diplomatice şi unele economic-individual-punitive, nimeni nu flexează muşchii pentru trimiterea unui mesaj de forţă?

Răspunsul nu este acum în zona politicului şi a diplomaţiei euro-atlantice obosite şi ineficace tocmai prin efortul de a evita cu orice preţ intrarea în singura zonă care contează: impactul financiar negativ şi, de aici, geopolitic pe care l-ar avea o eventuală ruptură gravă în relaţiile Occidentului cu Rusia. Exact pe ce mizează cu succes Moscova în acest moment, speculând la maximum teama că un nou Război Rece nu ar fi numai unul al vorbelor, ci ar provoca un dezechilibru imens pe piaţa energetică, punând în pericol real economiile multora dintre ţările membre UE şi deschizând o nouă eră în jocul geopolitic. Consfinţind, prin aceasta, apariţia unui nou eşichier al puterii globale, de data asta centrat pe noile puteri emergente ale Asiei.

Să vedem care ar fi, concret, câteva dintre aceste implicaţii.

Contextul actual este cel al unei dependenţe europene de 70% faţă de importurile de gaz din Rusia. În raportul 2014 „Criza sistemului electric european: diagnostic şi soluţii”, francezul Jean Pisani Ferry, comisar general pentru strategie şi prospectivă afirmă că nivelul ar putea creşte în viitor la 80%. Concluzia sa este deosebit de alarmantă:

Nu sunt asigurate nici securitatea aprovizionării, nici păstrarea competitivităţii europene şi nici controlul emisiei de gaze de seră prin intermediul eficienţei energetice şi recurgerea la energii neconvenţionale

Iată şi analiza, pentru Atlantico (3 martie 2014), geo-economistului Nicolas Mazzucchi, cercetător asociat la IRIS (Institutul de relaţii internaţionale şi strategice), specialist în probleme strategice şi strategii de influenţă între actorii statali şi companii în cadrul procesului de mondializare:

„Impactul ar fi enorm, imposibil de suportat pentru anumite ţări. Cea mai mare parte a ţiţeiului şi gazului natural rusesc este exportată înspre Occident. UE şi ţările europene sunt cei mai importanţi importatori la nivelul materiilor prime energetice. Să mai adăugăm şi faptul că enorm de multe ţări europene sunt dotate cu centrale nucleare ruseşti, având contracte cu Rusia pentru aprovizionarea cu uraniu. Atomener-goprom, compania rusă de contrucţie a centralelor nucleare operează în Republica Cehă, în Slovacia...Aceeaşi societate a încheiat contracte de aprovizionare cu AREVA pentru alimentarea centralelor nucleare în Marea Britanie.

Germania este ţara cea mai dependentă de Rusia. Începând cu anii 1990, s-a constituit drept hub-ul energetic al Rusiei în Europa. Sediul pentru Europa al Gazprom se află în Germania, această ţară fiind primul importator de petrol-gaz natural din Rusia. Deci, Germania va fi afectată în primul rând. Dar şi toate ţările situate între ea şi Rusia, adică întreaga Europă Centrală şi de Est care sunt extrem de dependente. Aceste ţări, spre exemplu Polonia, Slovacia sau Republica Cehă avuseseră deja extrem de mult de pierdut în perioada primelor conflicte pe teme energetice între Rusia şi Ucraina. 

Rusia şi-a diversificat şi conductele de transport spre Europa, construind gazoducul North Stream şi acum South Stream, ceea ce înseamnă că ţări care erau mai puţin dependente de Rusia devin din ce în ce mai dependente. Franţa, spre exemplu, a trecut de la 12% la 15% la nivelul aprovizionării cu gaz natural rusesc în doar cinci ani. La nivelul UE, o ruptură a relaţiilor cu Rusia ar avea un impact major – ceea ce acreditează ideea că asta nu se va întâmpla – iar acest impact ar fi cu adevărat dramatic pentru Germania şi Europa centrală şi de est. ”

Analiză confirmată şi de datele EUROSTAT:

Discuţia aceasta trebuie pusă în contextul în care, conform datelor furnizate de Agenţia Internaţională pentru Energie (AIE) în raportul World Energy Outlook 2013 anunţă că la nivelul anului 2035 va creşte cu 50%, mai ales datorită cererii în creştere constantă a nevoilor energetice ale Chinei şi Indiei...Centrul de gravitate al cererii mondiale de energie se transferă în mod decisiv înspre economiile emergente – ele vor acoperi peste 90% din cererea mondială de energie în 2035. Comerţul cu materii prime energetice este reorientat din bazinul Atlanic către regiunea Asia-Pacific.

La începutul perioadei 2020, China va deveni cea mai importantă ţară importatoare de petrol, iar India va deveni cel mai mare imporator de cărbune...Orientul Mijlociu va deveni un consumator major de energie, cererea sa de gaz natural devenind mai mare până în 2020 decât cea a tuturor ţărilor din OECD – ajungând până în 2020 al doilea mare consumator mondial de gaz natural şi situându-se pe locul trei mondial în consumul de petrol până în 2030.

Este evident că această analiză are o dimensiune geopolitică imposibil de ignorat căci apare ca certă nu numai o redimensionare dramatică a harţii cererii mondiale de energie, dar se anunţă implicit şi pe ce axă urmează să se construiască viitorul peisaj global de putere şi care vor putea fi actorii săi principali. Urmarea logică este şi reorientarea marilor actori producători de energie spre aceste pieţe şi valorizarea bruscă a ofertei uriaşe pe care o reprezintă cumului de state emergente grupate în Organizaţia de Cooperare la Shanghai.

De aici, analiştii privesc cu deosebită atenţie vizita pe care Vladimir Putin o va face la Beijing în luna mai, ocazie cu care s-ar putea semna ceea ce unii denumesc deja „contractul mileniului”, o linie de aprovizionare rusească cu gaz natural către China, rezultat a mai mulţi ani de negocieri. Şi, evident, cu o importanţă cu totul specială în noul context. Căci, citat de Reuters, iată ce afimă Vasilii Kaşin de la Centrul pentru analiză strategică şi tehnologii:

Cele mai proaste relaţii ale Rusiei sunt cu Occidentul şi atunci Rusia îşi va dori ca cele mai strânse relaţii să fie cu China. Dacă te sprijină China, nimeni nu poate spune că eşti izolat.

Despre asta este vorba, iar atunci situaţia geopolitică se va descrie în alţi termeni. Economic vorbind, textul acordului prevede livrarea de către GAZPROM a 38 miliarde metri cubi (bcm) de gaz natural către China folosind o conductă ce va fi operaţională în 2018 – rută directă de transport între cel mai important producător şi cel mai mare consumator pe plan mondial. Cu toate acestea, cifrele strict economice sunt departe să arate un posibil câştig major al Rusiei, din moment ce actualul export de gaze spre UE şi Turcia este de 162 miliarde de metri cubi (bcm) anual...

Viziunea strategică generală este deci factorul primordial, căci Moscova afirmă că, în perioada următorilor 20 de ani, îşi va dubla exporturile energetice către China, India şi Japonia (ţară extrem de dependentă acum de importul de cărbune pentru a înlocui producţia de energie nucleară, după stoparea instalaţiilor datorită dezastrului din 2011 de la Fukushima).

Priviţi la hărţile propuse de noi şi veţi vedea că este posibilă o restructurare majoră a hărţilor de putere, cu consecinţe enorme în istoria civilizaţiilor şi a raporturilor de până acum, cele care au gerat actuala configuraţie de relaţii internaţionale şi sfere de influenţă.

Se va recentra lumea în care trăim? Răspunsul este pe cale să se coaguleze în acest moment, cu consecinţe pe care doar le putem bănui, în nici un caz anticipa la justa lor dimensiune. Ceea ce putem şti deocamdată este că o asemenea recentrare va însemna, cu siguranţă, o repolarizare de care ar trebui să fim conştienţi deoarece, neaşteptat de repede, toate drumurile s-ar putea să nu mai ajungă la Roma. Unde vor duce? Vom vedea, căci ceea ce erau până acum doar drumuri oarecare, se transformă în noile autostrade globale ale puterii.