Corespondenţă din Bruxelles. Turcia şi perspectivele sale europene. Unde sunt problemele?

Să începem cu cronologia negocierilor de aderare, cu sguranţă cele mai lungi şi mai complicate din istoria de până acum a procesului de extindere a Uniunii Europene.

• 31 iulie 1959 – Tratatul de la Roma fusese semnat doar de doi ani ca text fondator al Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Turcia făcea deja primul său demers oficial, depunând o cerere de asociere. 

Aprobată în 1963, intră în vigoare începând cu 1964. Documentul respectiv includea perspectiva de aderare a Turciei.

• 12 septembrie 1980 – în urma unei lovituri de stat, în Turcia este instaurat un regim militar, situaţie care provoacă îngheţarea relaţiilor Turciei cu Europa. 
• 1993 – Consiliul European de la Copenhaga defineşte criteriile aderării la UE
• 1997 – Consiliul European la Luxemburg decide ca Turcia să nu mai fie considerată drept o ţară potenţial candidată la aderare.
• 1999. Consiliul European de la Helsinki: Turcia obţine statutul de ţară candidată
• 3 octombrie 2005. Începerea efectivă a negocierilor
• 2006, decembrie – închiderea a 8 capitole de negociere, Turcia refuzând aplicarea în cazul Ciprului a « Protocolului Ankara » (semnat pe 29 iulie 2005 , dar însoţit de o declaraţie unilaterală a Turciei conform căreia reafirmă că nu recunoaşte existenţa unui dintre Statele Membre din UE, adică a Ciprului). 
• 25 iunie 2007 – Preşedintele Sarkozy se opune deschiderii capitolului « politică economică şi monetară »
• 2007, noiembrie – în raportul său anual, Comisia Europeană estimează că negpcierile ar putea dura cel puţin între 10 şi 15 ani.
• 2008, noiembrie – Comisia Europeană declară că Turcia are o economie de piaţă viabilă, condiţie esenţială pentru continuarea negocierilor. 
• 2009, iulie – deschiderea unui nou capitol de negiceri, cel asupra fiscalităţii
• 2010, septembrie – 58% dintre turci se pronunţă în favoarea aderării cu prilejul unui referendum asupra unor amendamente vizând schimbarea unor articole din Constituţie care să ducă la reducerea ponderii armatei
• iulie 2012 – odată cu începerea Preşedinţiei turnante cipriote, Turcia anunţă îngheţarea relaţiilor cu aceasta şi refuză să participe la orice reuniune prezidată de Cipru.
• 31 noiembrie 2012 – Prim ministrul Erdogan anunţă stoparea negocierilor şi afirmă că Turcia îşi va retrage cererea de aderare dacă nu va primi statutul de ţară membră până în 2023.
• 5 noiembrie 2013 – deschiderea capitolului de negocieri privind politica regională

Nimic nu este simplu în relaţia UE-Turcia. Iar întrebările privind consecinţele unei eventuale aderări a Turciei sunt atât de multe încât complică în mod evident ecuaţia. Din mai multe puncte de vedere.

Primu este legat de o schimbare fundamentală în ceea ce priveşte arhitectura tuturor instituţiilor europene deoarece, demografic, conform ultimelor statistici, Turcia egalează sau depăşeşte uşor Germania, având (sursa INDEX MUNDI 2014) o populaţie de 81.612.392 locuitori cu o estimare de creştere anuală de 1,12%. Aceasta în condiţiile în care Germania, cea mai populată ţară din UE are, conform aceleiaşi surse, doar 80.996.685 de locuitori dar are o rată demografică negativă (- 0,18%) şi cu scădere preconizată chiar mai importantă în următorul deceniu. 

Conform logicii instituţionale europene, Turcia va putea beneficia deci de cea mai mare alocare de posturi în structurile UE şi va avea cel mai mare număr de europarlamentar în Parlamentul European (în jur de 100 de parlamentari). Ceea ce, evident, va duce la schimbarea ponderii de vot pe care o au acum la nivelul Parlamentului European şi Consiliului atât « ţările mari » (Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie) dar şi, poate cu atât mai sensibil, a ţărilor considerate « mici » şi care dispun oricum de o pondere redusă. 

Pentru a explica mai clar aceste consecinţe. să amintim că Tratatul de la Lisabona prevede un sistem de dublă majoritate în care toate deciziile trebuie aprobate de cel pu’in 55% dintre statele membre şi reprezentând cel puţin 65 din pupulaţia UE. Datorită dublului său atu (populaţie şi suprafaţă) Turcia va deveni un element esenţial al tutuor proceselor decizionale în UE, reprezentarea sa semnificativă urmând să fie regăsită imediat şi în celelalte organe şi organisme UE, de la Banca Central Europeană, Curtea de Conturi sau Curtea de Justiţe, până la EUROPOL sua agenţiile din subordinea UE (gen FRONTEX, spre exemplu).

O altă problemă deosebit de sensibilă, mai ales în acest context şi cu deosebire gândindu-ne la poziţiile ţările din centrul şi estul Europei, este cea a religiei căci, în contextul posibilei aderări a Turciei, Islamul va deveni cea de-a treia religie la nivelul Uniunii Europene (după catolici şi protestanţi). 

Nu există răspunsuri unice pentru aceste întrebări, existând în acest moment tabere ferm convinse de argumentele pro sau contra. Iar analizele care se fac în acest moment spun că situaţia se complică mult în Europa prin sosirea valului de migranţi, în proporţie covârşitoare musulmani, fără a avea încă o viziune clară asupra raportului risc/beneficii existent la nivelul ţărilor unde aceştia au ajuns deja, numărul loor urmând să depăşească un milion de persoane la finele acestui an, dar cu perspectiva a încă câteva milioane pe persoane aflate încă în aşteptarea intrării în Europa pe diversele rute de tranzit. 

În climatul actual, se poate oare defini, măcar aproximativ corect, care va fi reacţia la o decizie politică a şefilor de state sau de guverne privind continuarea accelerată a negocierilor cu Turcia şi, eventual, de confirmare a unui calendar al aderării ? Nu este nici aceasta o întrebare simplă deoarece, chiar dacă o asemenea voinţă politică s-ar putea să fie una reală şi urgentă pentru a beneficia în schimb de cooperarea Turciei pentru stoparea fluxului de migranţi, nu există nici un fel de asigurări privind ultima etapă a procesului aderăriii Turciei. 

Reamintesc că, după semnarea de către Statele Membre şi candidaţii asociaţi, Tratatul de aderare trebuie să fie ratificat de către toţi semnatarii (în unele cazuri, datorită prevederilor existente în Constituţiile statelor rspective, procedura ratificării se face prin referendum). Ceea ce nu este deloc simplu în Europa momentului actual, mai ales că problema Ciprului este extrem de departe să fie rezolvată, având deci, logic, cel puţin certitudinea unui vot negativ din partea unui stat membru UE. În plus, dacă este necesară respectare criteriilor impuse până acum tuturor ţărilor candidate, Turcia va avea nevoie de tratate de bună-vecinătate cu toate ţările din jur, inclusiv cu Siria şi Armenia.

Există o alternativă la aderare ? Nu, din punctul de vedere oficial al Turciei. Da, s-a sugerat de mai multe ori la Bruxelles, fiind invocată ideea unui « parteneriat privilegiat » care ar fi adus Turcia mult mai aproape de Europa fără însă să declanşeze temeri şi eventuale motive de rejecţie a aderării.

Cu sigursnţă, în acest context, urmează să reapară, cu mare intensitate, temerile privind « Europa făr limite, nici în est şi nici în sud-est » fără să fie analizate corect limitele capacităţilor reale de absobţie ale UE, atât la nivelul structurilor instituţionale cât şi a capacităţilor reale bugetare şi a politicilor de solidaritate şi coeziune (spre ex., Turcia ar putea beneficia de un procentaj foarte mare din acest tip de fonduri europene). Pe de altă parte, fără a se vedea cu exactitate impactul unei asemenea mişcări asupra echilibrului şi aşa insabil din Balcani dar şi de la nivelul relaţiilor prezente şi viitoare cu statele turcofone din Asia Centrală, turcofone, dar şi din Orientul Apropiat. 

Un context delicat, repet, în care există semne de întrebare privind modul în care se vor poziţiona statele din Europa Centrală şi de Est dar şi ţările membre şi asociate din Balcani. Greu de anticipat, în lipsa oricărei dezbateri publice pe acets subiect, ce vor dori să spună politicienii noştri, altceva decât o eventuală reacţie de a se poziţiona în ultim moment pe ceea ce se va vedea că este opinia majoritară, sau situându-se în linia deciziei luate de grupul ţărilor mari.

Poate ar fi utilă o asemenea dezbatere, dacă îşi are însă loc între preocupările arzătoare interne şi reglările de conturi de toate felurile de pe pe Dâmboviţa.