AKP 2.0 (Re)organizarea puterii la Ankara

Scena politică la Ankara este una din ce în ce mai tensionată.  De la Gezi Park la arestările liderilor militari acuzaţi de tentativa unei lovituri de stat, de la puternica cenzură jurnalistică la incredibilul scandal de corupţie, întâlnim evenimente care certifică acest fapt.

Alegerea lui Erdogan în funcţia de preşedinte al Turciei nu reprezintă deloc o surpriză, atât timp cât AKP, partidul său de suflet, pe care îl consideră “propriul copil”, deţine puterea de la începutul anilor 2000, controlând în prezent aproximativ 55% din electorat. Procentul nu este atât de mare pe cât  ne-am putea aştepta la prima vedere, dacă am lua în calcul dezvoltarea economică din ultimii ani care a reuşit să transforme Turcia într-o adevărată putere emergentă. Bunăstarea socială, acuză o parte a populaţiei, nu este una uniformă, cu atât mai mult cu cât fenomenul corupţiei tinde să creeze aşa-numitul stat captiv, unde numai anumite grupuri privilegiate pot profita de avantajele economice sau de accederea în cadrul unor importante funcţii politice, militare, universitare sau din cadrul administraţiei publice.              

Această divizare, face ca la extremele grupurilor sociale Erdogan să fie considerat atât un profet cât şi un criminal.

Cel mai important punct al contestării regimului său îl reprezintă îndepărtarea de valorile şi principiile kemaliste, printr-o tranziţie lentă de la statul laic către unul islamizat, fapt tot mai vizibil începând cu 2010, atunci când AKP, insipirat de Ahmet Davutoglu care devenea cu un an mai devreme ministru al Externelor, se transforma într-un partid revoluţionar. Această repoziţionare externă, de natură neotomanismă, prin care se urmăreşte renaşterea civilizaţiei islamice sub stindardul Turciei, a pus Ankara nu de puţine ori în contradicţie chiar cu Uniunea Europeană, la porţile căreia bate de câteva decenii.

Revenind, dacă finalul evenimentelor din 10 august, în care pentru prima dată turcii şi-au ales prin vot popular preşedintele, nu reprezintă o surpriză, nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre numirea noul premier. Erdogan l-a desemnat în locul său pe Davutoglu, nerealizând rocada cu fostul preşedinte Gul, aşa cum era de aşteptat. Reprezentant al aripii moderate şi bucurându-se de o puternică simpatie în cadrul AKP, Gul a fost marginalizat încă de la ultimul Congres, atunci când nu a reuşit să fie ales drept Secretar General al partidului. Intenţiile lui Erdogan devin clare: acapararea puterii în ciuda oricărei opoziţii, lupta împotriva statului paralel, şi –atenţie- reconfigurarea AKP. În consecinţă, peste 70 de parlamentari cu state vechi în cadrul partidului  nu se vor mai afla pe listele electorale din 2015.  Motivul este unul simplu şi recunoscut de  Erdogan: accederea tinerilor în politică prin evitarea acaparării puterii de către vechea gardă. Pentru noul preşedinte, loialitatea devine primordială în dauna experienţei sau forţei financiare, ceea ce explică şi de ce discursul privind  deschiderea Congresului, încărcat de o puternică simbolistică, a fost susţinut de Suleyman Soylu, membru nu foarte vechi al AKP, şi nu de un puternic lider politic, precum Mehmet Ali Sahin.

În ciuda avantajului de care dispunea, Gul a pierdut marea sa şansă. Partidul, după cum susţine Erdogan, intră într-o nouă eră, continuând cu o structură tânără şi dinamică, formată din eroi.  Şansa a pierdut-o în mare măsură din cauza propriilor slăbiciuni, căci deşi au fost numeroase divergenţe, fostul preşedinte nu l-a înfruntat direct niciodată pe cel care acum i-a luat locul.

A crezut că va supravieţui, însă animalul politic care zace în Erdogan a fructificat slăbiciunile lui Gul, afirmă în acest sens, jurnalista Barcin Yinae, într-un editorial din Hurriyet.

Sigur, ne vom aştepta să apară disensiuni şi între Erdogan şi Davutoglu, însă nu pe termen scurt. Se pare că cei doi au stabilit deja noul Cabinet, urmând a-l cunoaşte cel mai probabil mâine. Între timp, noul premier trebuie să pregătească atât  alegerile din 2015 cât şi noua Constituţie care îi va mări prerogativele lui Erdogan.  Dincolo de toate acestea, viitoarea Turcie prezidenţială va trebui să facă faţă noilor critici occidentale, cu atât mai mult cu cât, cel mai probabil, în 2015 Bruxelles-ul va recunoaşte cumplitul genocid armean.

Criza din Ucraina precum şi evenimentele din Siria şi Irak vor ridica probleme pe plan extern Turciei, cu atât mai mult cu cât Ankara se face, printre alţii, vinovată de naşterea ISIS. Ne aşteptăm la continuarea procesului de pace privind problema kurdă, unul dintre marile proiecte ale AKP, cu atât mai mult cu cât populaţia kurdă reprezintă un puternic bazin electoral pentru actualul regim. Relaţiile cu Israelul s-ar putea detensiona, chiar dacă acestea nu vor ajunge la nivelul celor din anii 90. Însă atât Ankara cât şi Tel Avivul sunt puse în faţa unor provocări comune, inexistente înaintea Primăverii Arabe. Ne referim aici la accederea ISIS şi naşterea noului Calificat, a cărei ideologie este contrară intereselor celor două state. Mai apoi, Israelul are nevoie de un partener viabil în privinţa negocierilor cu Hamas şi Teheran, în schimb ce turcii sunt direct interesaţi să devină un hub energetic, dorind să fructifice posibila oportunitate de a lega Europa de noile resurse de gaze descoperite în Israel.Totodată, viitorul regional al Kurdistanului va trebui negociat nu numai cu SUA, cât şi cu Israel.

În schimb, este foarte puţin probabil ca turcii să deschidă spaţiul aerian pentru ca statul evreu să poată continua simularea unui atac împotriva Iranului. Apropierea de Teheran va reprezenta o prioritate pentru Ankara.

Pe plan intern însă,  în lupta secularilor, naţionaliştilor şi chiar pro-europenilor cu regimul Erdogan, este posibil să se alăture, până la un anumit punct, o parte a vechii gărzi din AKP. Lupta împotriva statului paralel va creea de asemenea numeroase victime politice, în rândul ambelor tabere. Să nu uităm că Erdogan şi apropiaţii săi se află în mijlocul unui scandal de corupţie, orchestrat şi susţinut de forţe externe, după cum afirmă aceştia.