INTERVIU Simona Miculescu, „Vocea României” la ONU: Este un moment solemn de fiecare dată când ridic plăcuţa cu numele ţării, cerând cuvântul

Simona Miculescu, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar, Reprezentant al României pe lângă Naţiunile Unite, a explicat pentru FP România atât agenda sesiunii, cât şi ce poate face acest mandat pentru ţara noastră: un câştig de imagine globală şi „oportunitatea de a orienta discuţiile în cel mai înalt for al diplomaţiei multilaterale”.

Articol publicat în FP România nr. 36 (septembrie/ octombrie 2013)

România deţine unul dintre cele 21 de mandate de vicepreşedinte al Adunării Generale a ONU pentru cea de a 68-a sesiune (2013-2014) – reprezentând Grupul est-european. FP România a stat de vorbă cu doamna Simona Miculescu, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar, Reprezentant al României pe lângă Naţiunile Unite.

Prin Europa, România are probleme cu „imaginea în străinătate”. Ce imagine are România în lumea înaltă a politicii internaţionale? Şi ce ne poate aduce în această privinţă – sau în altele – un astfel de mandat la ONU? 

Câştigul cel mai important pentru România, ca şi pentru celelalte ţări ce exercită această funcţie, este sporirea semnificativă a vizibilităţii sale. Nu putem vorbi, teoretic, de folosirea acestei poziţii pentru interese naţionale, pentru că la baza ei există un principiu ferm, acela de reprezentare a intereselor tuturor ţărilor membre ale Adunării Generale – organul suprem al ONU –, şi nu ale unei ţări sau ale unui grup regional. Dar maniera în care un vicepreşedinte conduce o reuniune importantă, care poate face istorie, poate aduce beneficii de imagine extraordinare ţării sale în acest mediu.

În ceea ce  priveşte imaginea ţării noastre, ea diferă mult de la continent la continent, câteodată chiar de la ţară la ţară, depinzând şi de multe circumstanţe locale. Dar ce pot să vă spun este că, în diplomaţia multilaterală, unde agendele nu sunt subsumate unor realităţi (imediat) tangibile sau unor conjuncturi electorale, ca în diplomaţia bilaterală, România se bucură de foarte mult respect. Chiar dacă munca mea şi a echipei noastre nu este foarte vizibilă în ţară, pentru că este destul de tehnică în termeni diplomatici, să ştiţi că ea este dedicată promovării unei imagini de ţară activă şi dinamică în orice moment, fie iniţiând sau negociind o rezoluţie a Adunării Generale, sau promovând acerb o candidatură românească într-un organism onusian, ori făcând auzită vocea României la tribuna ONU. 

Cităm din agenda noii sesiuni ONU: „implementarea unui set de măsuri prin care se va articula legătura dintre umanitate şi mediul înconjurător, o agendă fundamentată pe dezvoltarea continuă şi durabilă...”. Ce mai e de demonstrat în privinţa legăturii dintre umanitate şi mediul înconjurător? 

Legătura dintre omenire şi mediul inconjurător este asociată, în dezbaterile noastre, cu conceptul de cetăţenie ecologică, care se bucură, în ultima vreme, de o importanţă crescândă. Oamenii sunt îndemnaţi să acţioneze pentru binele public în ceea ce priveşte mediul înconjurător, fapt ce implică adoptarea conceptului de responsabilitate socială şi a unei unei filosofii a consumului la nivel individual. Societatea de consum este, ştiţi bine, o noţiune care se aplică, de regulă, Occidentului. De cele mai multe ori, societăţile vestice sunt influenţate şi conduse mai degrabă de consum decât de producţia de bunuri sau servicii. Consumul depinzând de orientare, la rândul lui, este unul dintre cele mai importante instrumente ale societăţii pentru amplificarea sau minimizarea efectelor schimbărilor climatice sau impactului asupra ecosistemului. Această filosofie a consumului, împreună cu noţiunea de responsabilitate socială devin imperative în toate colţurile lumii pentru asigurarea unei creşteri economice durabile. 

Şi tot din agendă: „...pe transformarea globală pentru toţi şi pe responsabilitatea comună, dar diferenţiată.” Adică, în prezent, globalizarea nu foloseşte tuturor?

Să ne aducem cu toţii aminte că în 1990 globalizarea a fost aplaudată cu euforie. Fluxurile de capital spre statele în curs de dezvoltare au crescut exponenţial în primii ani, globalizarea aducând prosperitate fără precedent tuturor. Nu e de mirare, atunci, că primul protest modern major împortiva globalizării – care a avut loc în Seattle în decembrie 1999, la începutul unei noi runde de negocieri multilaterale ale OMC, ce ar fi trebuit să conducă spre o liberalizare crescută a pieţelor – a venit ca o surpriză pentru susţinătorii fervenţi ai deschiderii pieţelor. Muncitorii din fabricile din SUA şi-au văzut slujbele ameninţate, peste noapte, de competiţia chineză. Fermierii din statele în curs de dezvoltare au avut de suferit atunci când SUA a început să practice subvenţii majore la porumb şi la alte culturi. Privilegiile muncitorilor din Europa au fost asaltate în numele globalizării. Munca de decenii a activiştilor de mediu de a stabilii reguli pentru prezervarea moştenirii naturale a fost subminată de efectele globalizării.

Trebuie să recunoaştem că procesul de globalizare a generat rezultate disproporţionate între statele în curs de dezvoltare şi statele dezvoltate. Însă beneficiile globalizării depăşesc întotdeauna prejudiciile. A fi local într-o lume globală este un act de inadecvare de piaţă, socială, politică. Soluţia pentru daunele provocate de efectele globalizării sunt instituţiile adecvate. Când întreprinderile cu capital străin invadează ţările în curs de dezvoltare, soluţia nu este de a împiedica investiţiile, ci de a depune mai mult efort pentru adaptarea politicilor instituţionale şi microeconomice. La nivel global, reducerea nivelului de sărăcie şi a dezechilibrelor majore nu se realizează doar prin eliminarea barierelor comerciale, ci e nevoie şi de o asistenţă financiară consolidată, prin indentificarea de surse alternative şi parteneriate de succes, precum şi de un regim comercial echitabil. 

Ce înseamnă „responsabilitate comună, dar diferenţiată”? De pildă, statele care au poluat intens peste un secol au obligaţii de reducere a poluării globale mai mari decât ţările care abia acum se industrializează rapid?

Din experienţa noastră de aici, din mediul onusian, vă pot spune că principiul responsabilităţii comune, dar diferenţiate a evoluat din noţiunea de „moştenire colectivă a omenirii” şi este o manifestare a principiilor generale ale echităţii în dreptul internaţional. Principiul recunoaşte diferenţele istorice în contribuţia statelor dezvoltate şi a statelor în curs de dezvoltare la problemele globale de mediu, precum şi diferenţele în capacităţile individuale economice şi tehnice de a face faţă unor astfel de provocări.

Principiul include două elemente fundamentale: primul priveşte responsabilitatea colectivă a statelor de a proteja mediul înconjurator la nivel naţional, regional sau global, pe când cel de-al doilea ia în considerare circumstanţele diferite, în special fiecare contribuţie la o problemă specifică şi abilitatea sa de a preveni, reduce sau controla ameninţarea în cauză.

Este unul din principiile fundamentale în funcţie de care se va orienta definirea viitoarelor obiective de dezvoltare durabilă, ce presupune luarea în considerare a realităţii, capacităţii şi dezvoltării diferite ale statelor. 

Care sunt aliaţii României în acest sens?

În mod natural, principalii aliaţi ai României, inclusiv la ONU, sunt statele membre ale Uniunii Europene. Potrivit practicii, înaintea fiecărei sesiunii a Adunării Generale, la nivel comunitar se stabilesc temele prioritare, precum şi modalităţile în care vor fi promovate. Ne bucurăm, de asemenea, de cooperarea şi coordonarea cu alte state, începând cu principalul partener strategic al ţării noastre – Statele Unite ale Americii, dar şi Canada, Norvegia sau Israel. Având în vedere relaţiile bilaterale tradiţional bune pe care le avem cu statele în curs de dezvoltare, cred că nu greşesc dacă afirm că – în funcţie de subiect, dar şi de modalitatea în care îl expunem – găsim aliaţi în toate grupurile regionale reprezentate la New York.

BIO

Simona-Mirela Miculescu (foto dreapta, sursă Mediafax) este prima femeie din istoria diplomaţiei române căreia i s-a conferit rangul diplomatic de Ambasadoare.

Amb. Miculescu este reprezentanta României la ONU din 2008. După numirea la New York, a deţinut poziţiile de Vicepreşedintă a Consiliului Executiv al UNICEF, Vicepreşedintă a Adunării Statelor Părţi la Curtea Penală Internaţională, Membră a Biroului Francofoniei şi preşedintă a Comisiei Speciale pentru Politică şi Decolonizare a Adunării Generale a ONU, în cea de a 66-a Sesiune a acesteia. 

În timpul celor 22 ani de carieră diplomatică a fost de două ori purtătoare de cuvânt a MAE şi consilieră de presă a ministrului (în 1993 şi 1999), directoare a Departamentului de Comunicare Publică al MAE (1994 şi 2008), ataşată de presă a Ambasadei României la Washington (1994-1998), precum şi coordonatoarea Departamentului pentru informaţii publice al Misiunii  OSCE în Kosovo (1999-2000). 

Între 2000 şi 2004 a fost consilieră de politică externă a Preşedintelui României, iar între 2006 şi 2007 a deţinut poziţia de consilier principal al guvernului irakian pentru comunicare publică, în cadrul unui program finanţat de USAID. 

Complementar carierei diplomatice, Simona Miculescu deţine o bogată experienţă academică, care include obţinerea unui doctorat în literatură, iniţierea şi predarea de cursuri de relaţii publice internaţionale la două universităţi din România, publicarea de cărţi şi articole pe teme conexe. Este apreciată în special datorită elaborării primei curricule universitare pe acest subiect, folosite în prezent de mai multe universităţi din ţară.