Orientul Mijlociu şi Africa de Nord: în căutarea echilibrului pierdut

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Magma frământărilor post-revoluţionare din cele trei ţări din nordul Africii atinse de Primăvara arabă provine din anevoiasa reaşezare pe timp de tranziţie a raporturilor dintre libertate şi ordine. Ambele aspiraţii sunt încapsulate profund în înfăptuirea împlinirii umane în societate. / de Filon Morar

Articol publicat în FP România nr. 36 (septembrie/ octombrie 2013)

Unele soluţii consideră, hegelian, libertatea individuală recent redobândită drept universalitate particularizată, altele plasează în centru nevoia de securitate colectivă şi tind să predice antinomia dintre libertate şi ordine. Cumpăna dintre cele două principii, arbitrată de speranţa bunăstării, este fondul comun şi explicaţia avatarurilor şi căutărilor tranziţiilor în Egipt, Libia şi Tunisia.

Acum 7 secole, Ibn Khaldûn, unul din cei mai mari istorici arabi, credea că istoria este o neîncetată alternanţă între ascensiuni de civilizaţii şi năruirea lor sub presiunea barbarilor de la frontiere, care se vor civiliza treptat şi, la rândul lor, vor fi cuceriţi de alţi barbari care se vor uni împotriva unei noi civilizaţii atractive. Arnold Toynbee dezvolta la începutul secolului trecut filosofia istoriei ciclice, a ascensiunii şi decăderii civilizaţiilor sub impulsul unei combinaţii de factori interni şi externi.

Ceea ce se aplică în mare relaţiilor internaţionale este valabil, în genere, şi în microcosmosul naţional al regimurilor politice. 

Regimurile politice tind să atingă, după o vreme, un moment de scleroză. Cele mai multe pentru că nu se adaptează sau nu sunt fidele modelului iniţial. Cele care au nevoie doar de ajustări sunt subiectul unor proteste ample, iar uneori elitele răspund adaptativ: 1968 şi, mai recent, mişcările protestatare recente ale “indignaţilor” în Occident (to be confirmed). Regimurile care se află în relaţie de disjuncţie totală cu propriii cetăţeni, cele care se îndepărtează prea mult de promisiunile iniţiale şi de aspiraţiile universale ale oamenilor vor fi răsturnate violent, de cele mai multe ori prin revoluţii. Fenomenul 1989 în Europa de Est, cel al Primăverii Arabe recent sunt doar episoade în istoria lungă a revoluţiilor, atât de temute de conservatorii britanici adepţi ai gradualismului Glorioasei Revoluţii.

Într-adevăr, răsturnările bruşte şi radicale de regimuri produc unde seismice cu efecte îndelungate. Reconstrucţia este lungă şi rezultatul nu este garantat. Asemenea proceselor de refacere după prăbuşirea unor civilizaţii strălucite, unele niciodată revigorate. Cucerirea Bagdadului de către mongoli în 1258 a adus nu numai sânge şi cărţi în apele Tigrului, ci şi o perioadă de stagnare, de declin a regiunii. Acesta este însă un exemplu de prăbuşire sub impulsul factorilor externi. Există şi năruiri interne.

Aristotel observase şi el, în contextul căutării celei mai bune forme de guvernare, că regimurile politice se află sub semnul ciclicităţii şi al pervertirii în timp. 

Îngemănarea dintre circularitate ca sens al mecanicii şi degenerare ca substanţă a procesului politic conduce la ideea alterării inevitabile a regimurilor şi, de aceea, a schimbării lor: regimurile monarhice sfârşesc în tiranie, când puterea este abuziv exercitată, şi, de regulă, familiile mai înstărite şi puternice răstoarnă regimul prin uneltire ori o face poporul, prin revoltă generală. Vom avea astfel aristocraţii sau democraţii care însă tind să se descompună în oligarhii sau regimuri demagogice care vor fi curmate, la rândul lor, de preluarea puterii de oameni puternici care promit reinstaurea ordinii, i.e. monarhi sau tirani. 

Este greu de menţinut echilibrul unui regim bun, tot aşa cum este greu de creat un nou echilibru după prăbuşirea unui regim rău.

La aproape un sfert de veac de la prăbuşirea regimului dictatorial comunist, România experimentează încă trecerea la un regim autentic democratic, în care instituţiile funcţionează eficient şi imparţial în serviciul cetăţenilor.

Regimurile nu sunt imuabile. Dimpotrivă, se află în continuă mişcare, progresivă sau regresivă, sub presiunea schimbărilor din societate. Drept corolar, instituţiile diverselor regimuri se află sub semnul provocării constante a generării de efecte aşteptate de populaţie. Cum multe încetează să împlinescă acest deziderat, sau pur si implu nu o fac, se ajunge, în cele din urmă, inevitabil, la răsturnarea regimului.

Ce se petrece în perioada de după prăbuşirea regiumurilor? Instituţiile sunt slabe şi se refac cu greu într-un nou tipar coerent şi eficient de reaşezare a relaţiilor dintre cetăţeni şi dintre aceştia şi autorităţi. Aceasta dacă reconstrucţia are loc prin participare şi includere, nu prin impunere şi forţă.

Geometria necesarei acomodări

image

Aşa cum observase Ibn Khaldoun, arabii au luat locul grecilor, romanilor şi perşilor în Africa de Nord şi Orientul Mijlociu pentru ca dominaţia lor să fie curmată la rândul ei sub loviturile turcilor. Perifieria devine centru în urma unei rupturi a vechii ordini. Nici în perioade post-revoluţionare moderne noua ordine nu poate fi menţinută legitim doar prin intermediul puterii militare. 

Răsturnarea de către armata egipteană a guvernului ales al Frăţiei Mulsumane pendulează între precedentele Turciei şi Pakistanului, dar plasează în registru comun forţa militară pe poziţia de garant central al noii ordini, situaţie inconfortabilă pentru o democraţie. Este, desigur, nevoie de ordine, dar aceasta trebuie dezvoltată în afara paradigmei forţei. Nici măcar imperiile belicoase nu s-au menţinut doar prin simpla putere a armelor. Multe au încercat să îşi asocieze fostele elite, să integreze populaţiile cucerite şi să asimileze date culturale, religioase sau instituţionale. E vorba şi de crearea unor instituţii funcţionale, inclusive şi cu forţă de atracţie atât pentru periferie cât şi pentru centri vechi şi noi, pentru a obţine pacea socială.

Avatarurile Egiptului, Tunisiei şi Libiei în timpurile Primăverii Arabe poartă mărturie despre dificila reintrare într-o nouă matcă de organizarea a raporturilor între instituţii şi între acestea şi cetăţeni. Nu e vorba doar de adoptarea unor noi Constituţii şi legi, ci mai ales de capacitatea instituţiilor de a împământeni noi coduri de comportament, sprijinite pe valori şi principii, internalizate în timp de cetăţeni.

Năruirea regimurilor în momentul lor de declin pare simplă faţă de sarcina construcţiei unui nou regim. Cinicii ar spune că cea mai eficientă cale este de a avea la cârma schimbării un om forte. Alţii s-ar putea uita spre un om înţelept. Unul precum Pericle. Acesta a fost profund influenţat de filosofia lui Anaxagoras. Cel din urmă era şi el influenţat de Empedocles şi de teroria sa a universului în care cele patru elemente primordiale sunt dominate de confruntarea dintre două forţe dihotomice: dragoste şi conflict. Şi pentru Pericle, arta guvernării părea să stea, ca şi pentru Temistocle, Licurg, Solon sau Numa, în a găsi un echilibru între ordine şi libertate. Pentru Pericle întrebarea era cum să balanseze cele două deziderate pe timp de războaie, ciumă şi răzmeriţe astfel încât să ţină în frâu masele dornice să îşi exprime libertatea fără să devină tiranic şi să abdice de la democraţie nici în situaţii excepţionale. Pentru alţi oameni politici din vechime, a guverna despotic părea mai uşor decât de a guverna democratic, participativ am spune astăzi, mai ales în situaţii de criză. Nevoia de ordine ar fi fost satisfăcută mai uşor şi repede prin controlarea libertăţii. O soluţie aparent expedientă, dar care tindea să dureze.

Dacă în Egipt, una din cele mai tari instituţii ale statului, armata, a intervenit în forţă pentru „instaurarea ordinii”, devenind un arbitru politic, în Libia scenariul este de neconceput. Pentru simplul fapt că avem de-a face cu instituţii slabe şi organizaţii private, locale bine organizate în jurul unor interese puternice.

În Libia, aeroporturile internaţionale din Tripoli şi Sabha au fost ocupate câteva zile de miliţii, ca mijloc de presiune pentru a obţine satisfacţie. Guvenul libian avertizeză că va bombarda fără avertisment petroliere care ar prelua ilegal petrolul pe care se pare că gărzile care ar trebui să protejeaze centre de export petrolier ar dori să le comercializeze în propriul profit. O bază militară este atacată şi militari ucişi de contrabandişti înfuriaţi că transporturi ilegale le-au fost atacate şi distruse de aviaţie la încercările de trecere ilegală a frontierei. Guvernul, ministerele şi Adunarea Legislativă sunt paralizate zile întregi când cladirile le sunt asediate sau ocupate de miliţii. Mai mult, decizii şi legi sunt adoptate sub presiunea miliţiilor, susţinute de anumite grupări politice, printre care şi Frăţia Musulmană libiană.

Periculoasa asociere dintre miliţii şi partide politice (să ne amintim de Irak) se produce pe fondul neîncrederii profunde în ambele tipuri de organizaţii.

Partidele sunt percepute de multe ori negativ în cele trei ţări din Nordul Africii unde au avut loc revoluţii, drept organizaţii care propagă, crează şi adâncesc conflicte sociale în loc să propună şi aplice programe economice şi sociale, să construiască prin consultare şi compromis. Totuşi, polarizarea dintre secularişti, moderaţi islamici şi radicali islamici din Egipt nu este prezentă cu acuitate în Tunisia şi Libia.

Situaţia din Libia nu se apropie de cea din Mexic, unde comunităţile se organizează în fuerzas autodefensas pentru că guvernul nu reuşeşte să controleze cartelurile, care îi rivalizează monopolul asupra violenţei. Nici de cea din regiuni din India sau din Peru şi Columbia unde cetăţenii încercă se facă faţă singuri unor insurgenţe în faţa cărora guvernul este neputincios. Nu este nici o simplă reîntoarcere la starea de natură. Boierii moldoveni, asemenea nobililor francezi nu vedeau cu ochi buni centralizarea statală în jurul regalităţii în timpul Evului Mediu. Pentru aceleaşi motive, reţelele organizate pe obţinerea de beneficii din traficul de persoane, arme, droguri şi petrol prosperă acum de pe urma slăbiciunii statului libian. Mai mult, formaţiunile politice şi instituţiile statului, pentru a nu se expune riscului de a fi răsturnate de miliţii, plătesc salarii substanţiale din bugetul statului pentru „protecţia” acordată de miliţii. Statul cumpără stabilitatea cu veniturile din petrol prin stipendii, subvenţii şi alocaţii care reprezintă 2/3 din buget. Miliţiile, după acumularea de putere şi influenţă în anomia ultimilor 2 ani de tranziţie, nu îşi doresc o întărire a autorităţii impersonale care să le limiteze aria de acţiune neîngrădită. Veniturile din traficul ilegal de benzină, droguri, imigranţi şi arme aduce venituri substanţiale miliţiilor care se întăresc numeric, organizaţional şi ca forţă de impunere.

Monopolul violenţei statului nu este recunoscut pentru că ar intra în concurenţă cu mozaicul de fiefuri controlate regional şi local. Numărul acestor beneficiari ai status quo-ului este însă limitat. Marea majoritate a cetăţenilor libieni percep diferit primejdiile ridicate de situaţia de anomie pentru familiile lor. Asasinatele politice şi creşterea criminalităţii din cele trei ţări le justifică.

Entuziasmul recuceririi libertăţilor, în Libia, dar şi în Egipt şi Tunisia este temperat de dezamăgirea faţă de ineficienţa şi slăbiciunea noilor autorităţi şi este balansat de nevoia de ordine.

Pe acest fundal definitoriu, al găsirii noului echilibru între libertate şi ordine, se duce în cele trei ţări lupta politică de-a lungul tranşeelor clivajului între islamişti moderaţi (cărora le putem asocia, straniu, şi ceea ce am numi liberali laici) şi islamişti radicali. Toţi promit, cu ocale, dar mai ales cu accente diferite, o formulă funcţională şi satisfăcătoare de amalgamare a celor două principii. Rezultatul nu poate fi însă acelaşi.

Paradoxul atracţiei contrariilor

Dacă le dăm crezare câtuşi de puţin contractualiştilor englezi şi francezi, societatea însăşi este produsul unui compromis, este clădită pe jumătăţi de aspiraţii, pe binele posibil, nu pe idealul imaginabil.

Societatea este un contract social prin care libertăţile nelimitate din stare de natură sunt limitate voluntar de către fiecare pentru a obţine stabilitatea şi ordinea necesară garantării vieţii şi proprietăţii.

Este deci un negoţ între libertate şi ordine, precum cel negociat acum în societăţile în curs de reaşezare din Nordul Africii. Mai mult, fragilitatea ordinii politice atestată istoric se acompaniază cu conceperea instituţiilor statului şi sub semnul rolului lor negativ: nu doar de prezervare a libertăţilor individuale, ci şi de stăpânire a instinctelor primare, a răbufnirilor, umorilor, impulsivităţii, lăcomiei, invidiei şi ambiţiilor încapsulate în natura umană. Un rol de ordonare, de temperare reclamat frecvent în zbuciumul Primăverii Arabe.

Libia este un exemplu concret în care o parte a populaţiei nu vrea să renunţe la arme şi uzul lor, în fond la libertatea nelimitată din timpul revoluţiei şi la definirea negativă a libertăţii drept absenţă a constrângerilor. O altă parte, nu neapărat totdeauna diferită, îşi doreşte prezervarea libertăţii, dar prin limitarea sa cu necesară ordine şi siguranţă.

În toate cele trei ţări există atât un deficit, cât şi un conflict de legitimitate. Două tipuri de legimităţi temporal şi cronologic distincte, dar şi inegale ca forţă, coexistă anevoios în tranziţie: legimitatea revoluţionară şi cea politică.

Prima este dobândită prin acţiunea de răsturnare a fostului regim, a doua este construită ulterior în urma procesului politic care implică alegeri, redactarea constituţiei, modificarea cadrului legislativ etc. Prima tinde să îi dispute, interesat, întâietatea celei de-a doua. Revoluţionarii libieni, organizaţi acum în grupări militare cu activităţi şi interese comerciale, contestă, dispută sau sprijină ocazional şi selectiv instituţiile statului şi reprezentanţii aleşi, de pe postamentul legitimităţii revoluţionare. Revoluţionarii egipteni îşi rezervă, şi ei, dreptul să intervină şi să corecteze în orice moment cursul politic.

Neîncrederea în partidele politice este ridicată (peste 60% în Libia), la fel şi cea în instituţiile statului. Totuşi, democraţia este privită, într-un recent sondaj, de 83% din libieni drept cel mai bun regim politic. În acelaşi timp, pentru majoritatea libienilor (75%), ca şi a egiptenilor şi a tunisienilor prioritatea este asigurarea securităţii. Însă, dacă pentru 86% dintre libieni democraţia este asociată în principal cu protecţia drepturilor şi libertăţilor, între 35% şi 45% dintre egipteni şi tunisieni o asociază cu asigurarea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă).

Revoluţiile sunt răbufniri care descătuşează energii îndelung încorsetate. Acestea nu pot fi imediat stăpânite după ce ating vârful extremelor. Între extrema anormalităţii fostului regim şi extrema violentei răsturnări a acestuia se crează, prin dibuiri, o normalitate de tranziţie cu sensibilitate de seismograf al sentimentelor reprimate şi aşteptărilor proiectate. Din această tranziţie convulsionată ar trebui să izvorască noul regim, inevitabil influenţat de procesul colectiv de îmbinare între contrarii şi reconciliere de conţinuturi diferite ce îi sunt atribuite.

De cât timp este nevoie? De timpul în care reaşezarea într-o nouă matcă este negociată între contradicţia continuării exprimării libertăţii (insaţiabilă pornire a afirmării individuale) şi nevoia de ordine (tendinţă asociată securităţii generale). Timpul este probabil proporţional cu gravitatea problemelor societale. Libia, Egiptul şi Tunisia ne spun aşadar că nu e vorba de puţin timp. Să nu uităm nici episoadele repetate de violenţe din România anilor ‘90, polarizarea extremă a societăţii pentru mult timp şi sloganul Pieţii Universităţii, care ar suna familiar oricărui egiptean din Piaţa Tahrir, înainte (şi după) răsturnarea guvernării Fraţilor Musulmani:  Singura soluţie/ O nouă Revoluţie.

Răsturnarea guvernului Frăţiei Musulmane în Egipt arată că tentaţia apelului la forţă sau privilegierea ordinii de frica consecinţelor libertăţii poate genera pentru forţelor islamiste sentimentul că procesul politic nu este calea de urmat, că democraţia, ca în Algeria în 1992, nu îi integrează nici când sunt aleşi. Ceea ce ar indica doar calea confruntării, a aneantizării oricărei opoziţii prin preluarea puterii totale. Islamiştii radicali tunisieni oscilează şi ei între jihad (război sfânt) şi daawa (propăvăduire: de pildă, predici despre nevoia ca femeile să poarte vălul islamic). Înlăturarea islamiştilor egipteni de la guvernare când aceştia se întreptau sigur şi singuri spre eşec economic şi astfel spre discreditare politică nu poate conferi decât o falsă senzaţie de ordine şi siguranţă, dar o reală sacrificare a libertăţilor. Şi o victimizare a islamiştilor care îşi vor disimula nereuşitele economice şi politice în spatele complotului (occidental, desigur). Este o scurt-circuitare a procesului democratic cu efecte de acutizare a atomizării politice şi transformarea instituţiilor responsabile cu ordinea şi securitatea în arbitrii administrării libertăţilor şi drepturilor politice şi civice. Răspunsul aici în căutarea echilibrului între libertate şi ordine a fost înclinarea balanţei spre ultima. Tentaţia e puternică, soluţia pare uşoară: dacă libertatea este asociată cu haosul şi violenţa demonstraţiilor şi contra-demonstraţiilor de stradă, atunci ordinea prin forţă pare a fi răspunsul pentru reechilibrare. Ca şi cum un abuz poate fi întreptat de un altul, în sens opus.

(Poziţia islamiştilor este diferită în cele trei ţări în raport cu deţinerea puterii. Islamiştii au fost la guvernare în Egipt şi sunt încă în Tunisia şi Libia. În Tunisia, într-un guvern de coaliţie pe care îl conduc, în Libia, indirect, prin sprijinirea mai multor guverne interimare. Responsibilitatea pentru guvernare le va incumba doar parţial. În Libia se pot folosi de miliţii pentru a-şi spori influenţa politică. În Tunisia însă există multe contraponderi limitatoare.)

Tentaţia drumului scurt, dar rătăcitor

În context regional, pe fondul convulsiilor sociale din cele trei ţări nord-africane atinse de „virusul” Primăverii Arabe şi de războiul civil devastator din Siria, regimul conservator algerian sau cel sudanez pot apăra status quo-ul de pe poziţii fortificate, arătând cu degetul acuzator şi auto-justificator spre ceea ce descriu drept haosul şi ravagiile libertăţii extreme, propunând replierea în jurul ordinii şi stabilităţii. Răul cu care ai învăţat să coezişti nu poate fi mai greu decât cel care te sperie prin consecinţe nebănuite.

În Libia, expresia Libya Hurra – Libia liberă - a căpătat conotaţii peiorative: este rostită când cineva conduce pe contrasens, ocupă cu forţa o instituţie publică sau trage cu RPG-ul după delfini (cazuri comune, toate). Este trist, pentru că astfel libertatea este asimilată dezordinii endemice, iar democraţia instabilităţii cronice. Treptat se poate induce ideea că pentru a limita excesele libertăţii este legitim să exacerbezi instrumentele ordinii.

Mulţi pot fi gata pentru astfel de sacrificii după perioade de instabilitate sau chiar teroare, cum a fost cazul revoluţiei franceze, eşuate instituţional în bonapartism belicos şi în cele din urmă în restauraţia Burbonilor.

Robespierre susţinea că poporul nu trebuie să se revolte pentru a obţine zahăr, ci pentru a răsturna tirani. Adică un motiv demn de revoluţii este căutarea libertăţii, nu bunăstarea.

Oricare ar fi motivul central al răsturnării vechii ordini, este greu de negat că nu este singurul. Şi oricum nu are cum să fie singurul în perioada post-revoluţionară, când nevoia de ordine şi căutarea împlinirii personale, inclusiv materiale, fac parte din aspiraţiile complementare cuceririi libertăţii. 

Ecuaţia generală a societăţilor post-revoluţionare nu poate fi doar moral-politică, ci şi economică şi, trist pentru idealişti, prozaic administrativo-instituţională. Problema socială a gestionării securităţii individuale şi a bunurilor personale se pune imediat după urgia violenţelor răsturnării vechiului regim. După ruptura radicală, nu poţi pretinde, asemenea Iranului, o revoluţie perpetuă. Aceasta este un moment, nu un proces. Un proces este construcţia post-revoluţionară (ideal, consonantă cu idealurile revoltei). Riscul în acest proces este cedarea în faţa tentaţiei scurtăturii autoritare. Mirajul unui lider puternic, care să pună capăt instabilităţii şi să aducă ordine, poate părea mai promiţător decât acomodarea, în timp, a libertăţilor individuale exprimate divers, într-un sistem democratic de echilibru prin contrabalansare.

Dialogul se deprinde dificil şi virtuţiile compromisului sunt apreciate mai greu după ani de impunere autoritară, aşa cum ştim foarte bine şi din tranziţia recentă din estul european ex-comunist.

Tranziţiile – călătorii spre necunoscut – pot fi căi scurtate ale ciclicităţii regimurilor politice, răspunzând, în contexte diferite şi cu rezultate distincte, aceloraşi nevoi îngemănate de demnitate, libertate, securitate şi stabilitate. Echilibrul dintre libertate şi ordine nu poate disocia cele două aspiraţii universal umane. Pentru a fi un echilibru veritabil, trebuie să menţină o balanţă de proporţii între ele. Diferenţa esenţială este de accent. Dacă regimul democratic este preocupat de prezervarea libertăţilor într-un sistem în care să se poată dezvolta în siguranţă şi echitate, în alte tipuri de regimuri nevoia, considerată primordială, de securitate impune controlul şi limitarea libertăţilor.

Aşadar, în Egipt, Tunisia şi Libia este vorba de mai mult decât de un echilibru. Este vorba de substanţa centralităţii în construcţia unui nou echilibru în perioade post-autoritare. Un proces anevoios, marcat de percepţia raportului antinomic dintre libertăte şi ordine şi de tentaţia drumului care pare mai scurt. Dar care nu duce tranziţia în acelaşi punct.

Filon Morar este Head of Field Office în cadrul Misiunii ONU din Libia. Este diplomat de carieră, din anul 2000 – printre alte funcţii, a fost director al Direcţiei Orientul Mijlociu şi Africa din MAE (2010-2011). A fost şi lector universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice din Universitatea Bucureşti (1997-2003). 

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite