I Love la France
0
O frază banală, decupată în litere aurii, sau roşu-alb-albastre, pe toate micile argumente cu care turiştii se întorc din Paris. Astăzi totuşi este 14 iulie. Ziua naţională a Franţei, tradiţionala zi de defilare, de avioane care brăzdează cerul parizian toată ziua, lăsând dâre tricolore.
O zi de sărbătoare, în genere, dar şi o zi cu focuri de artificii în abundenţă. Peste tot. În orice mic oraş sau mare aglomeraţie urbană, de la munte sau de la mare, o abundenţă de artificii care trimite toţi gură-cască în stradă.
Anul acesta însă, va fi diferit: Parisul va deveni capitala centenarului, scrie Libération, căci ziua naţională va fi transformată într-o ocazie în plus pentru a sărbători aniversarea Primului Război Mondial (1914-1918). Ziua de 14 iulie neînsemând nimic din acest punct de vedere, iat-o transformată, spre bucuria parizienilor şi a turiştilor, în zi imensă de sărbătoare.
Nu e vorba doar despre defilarea de pe Champs-Elysées, la care anul acesta nu a mai fost invitat oficial niciun şef de stat, dar la care participă reprezentanţi ai tuturor naţiunilor beligerante, ci şi despre focul de artificii în sine. Anul acesta, 14 iulie, spre miezul nopţii, focul de artificii va îmbrăţişa nu arcadele de la Trocadero, ci chiar Turnul Eiffel. Veche Doamnă care şi ea a împlinit, în discreţie, 150 de ani de existenţă.
Luminile vor fi precedate de un concert simfonic cu iz european: nu doar muzică franceză, ci Verdi, ci Beethoven cu al său imn european (oda bucuriei), nu doar Orchestra Naţională a Franţei şi Corul de la Radio France, ci o coregrafie numită "Război şi pace". Spectacolul va fi transmis în direct celor aproximativ 3 milioane de telespectatori care se presupune că vor sta în fotoliile lor, privind France Télévisions.
E şi o ocazie să mărturisesc, după 15 ani petrecuţi în Franţa, că-mi iubesc ţara de adopţie. Nu m-a făcut mereu fericită, m-a pălmuit de câteva ori şi tot de câteva ori a şters cu mine trotuarele ude de ploile din romanele lui Anatole France. De alte câteva ori, mi-a sărutat lacrimile lăsate pe băncile din grădinile de la Palais Royal, iar podurile Senei mi-au ascultat şi ele de câteva ori disperarea. Disperarea de a nu scăpa de eticheta "român la Paris". "Român în Franţa".
Dar a fost şi ţara care mi-a permis să cred că Paolo Coelho are dreptate când spune că atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat toate forţele universului se pun în mişcare pentru a te ajuta. Şi ţara care mi-a permis să trăiesc în limba franceză, să mă simt foarte dulce fericită când îi simt mirosul de străzi proaspăt spălate de pergole, de dimineaţă, combinat cu cel de croissant, să-i ador cerul ireal. Parfumurile şi senzaţiile.
Am vrut cu orice preţ să ajung aici din mai multe motive: franceza a fost pentru mine un refugiu, Proust un mentor, Cioran şi Brâncuşi exemple de urmat. I-am căutat. Pe unii i-am găsit, pe alţii, nu. Dar timpul, timpul lui Proust, mi-a fost şi eliberare şi închisoare în acelaşi timp. Nu ştiu dacă viaţa mea ar fi fost mai bună în altă parte, dar prefer să cred, asemeni Corinei Şuteu, că am mai multe case, în mai multe ţări. Sau că nu am niciuna. Şi că sunt a Europei aşa cum Carpaţii, în singurătatea lor, sunt ai mei şi doar ai mei când îi întrezăresc din avion. Aşa cum conturul Dunării este pentru mine asemeni liniilor din palmă: îl ştiu pe de rost, din Germania, prin Ungaria, iubind marginile sudului României şi aruncându-se în mare cu disperarea cu care îmi îngrop capul în zăpada munţilor Braşovului. Când am norocul să o mai prind în viaţă.
Franţa nu este o ţară clementă cu un român, nu a fost niciodată şi nici nu va fi. Un român trece prin şapte ani de suferinţe, în medie, pentru a răzbi, se face acceptat, respectat, asimilat, iubit. Dar poate că merită. Noi românii avem defectul major de a crede că nimic din ceea ce se face fără suferinţă nu are valoare. Evident că nu este adevărat. Uneori lucrurile cele mai scumpe, mai valoroase, vin de la sine, prin hazard, sunt lângă noi, au nume cunoscute, şi le dispreţuim pentru că le credem futile. Factice. Dar, potrivit stupidei teorii a sacrificiului, Franţa e potrivită pentru noi.
Culmea este că cele mai frumoase declaraţii de dragoste adresate Franţei au fost scrise de străini, de emigranţi, de acei Alţii pe care astăzi încă Franţa îi dispreţuieşte. Emil Cioran, de exemplu, a scris în 1941 o superbă carte despre Franţa, în limba română. O am doar în traducere franceză, dar sper că nu-i voi trăda limba dacă îl voi reinterpreta aşa cum îl simt, cum îl vibrez eu. Înainte de final, o urare: ce bine-ar fi să-ţi iubeşti mai mult străinii! Ei sunt cei care te văd cu adevărat ca pe un Tărâm al Făgăduinţei! La mulţi ani!
Noi, ceilalţi, nu avem un Acasă decât prin regret şi prin nostalgie. Francezii, de când au apărut, au rămas la ei, la casa lor, au avut o patrie fizică şi intimă pe care au iubit-o fără rezerve şi pe care nu au umilit-o prin comparaţii; nu au fost niciodată dezrădăcinaţi, nu au trăit niciodată tumultul unei nostalgii. Sunt poate singurul popor din Europa care nu a cunoscut nostalgia, această formă de incompletitudine sentimentală infinită.
De la France, editura L'Herne, 2009, pagina 27
Se încarcă comentariile...
