Este o ameninţare cumplit de gravă şi care, dacă va fi confirmată în următoarele zile de experţii serviciilor militare de informaţii, trece problema nucleară nord-coreeană la un alt nivel. Asta deoarece, până în acest moment, doar 6 ţări (SUA, Marea Britanie, China, Franţa şi India) au organizat cu succes teste cu o asemenea armă, cu mult mai puternică decât stadiul anterior de arme nucleare (bombele atomice, bombele A) şi deţin asemenea arme în arsenalele lor, acestea constituind cea mai mare parte a forţei nucleare de care dispun. Cea mai puternică bombă de acest fel vreodată detonată este „Bomba Ţar“ a ruşilor, cu o putere de 50 de Megatone. Deja au apărut unele estimări precum cea a lui Anthony H. Cordesman de la Centrul de Studii internaţionale şi Strategice din Washington, care spun că, analizând aspectul bombei nord-coreene, ar fi posibil ca Phenianul să fi reuşit o miniaturizare reală a bombei, ceea ce ar însemna că au putut să stăpânească şi procesul denumit „stimularea fuziunii“ ceea ce le-ar permite să aibă acum o armă cu o capacitate de minimum 100 de kilotone.

Cred că, cel puţin în acest moment, nu detaliile tehnice militare sunt esenţiale, ci discuţia, urgentă şi vitală, despre ceea ce se poate face. Este evident că eforturile diplomatice de până acum ale comunităţii internaţionale s-au dovedit absolut ineficiente. Mai mult, avem, posibil, o foarte serioasă eroare de interpretare din partea lui Trump care, dacă vă amintiţi, în urmă cu doar câteva zile, lăuda „înţelepciunea“ liderului de la Phenian, asta după ce i se păruse că acesta ar fi dat înapoi, speriat de ameninţările americane care promiteau „focul şi furia“.

Se dovedeşte acum că liniile de presiune de care dispune (sau de care mai dispune încă) ONU şi al său Consiliu de Securitate sunt formule depăşite dacă în ecuaţie apare un lider politic imprevizibil, dictatorial şi paranoic, cum este Kim Jong-un, gata să-şi sacrifice poporul şi ţara fără niciun fel de ezitare. Situaţia este absolut dramatică deoarece este similară (păstrând proporţiile dezastrului care poate să urmeze în orice moment) cu lipsa de putere de reacţie de care a dat dovadă Societatea Naţiunilor, cadrul al cărui faliment a deschis calea liberă confruntării militare mondiale.

Cum este oare admisibil ca marile puteri reprezentate în Consiliul de Securitate să nu poată avea mijloace de a impune un răspuns, inclusiv manu militari, la o situaţie care este limpede că poate detona un război nimicitor zonal şi cu efecte de durată asupra climatului, poluând radioactiv aerul, solul şi apa pe zone extrem de largi, foarte posibil de a fi resimţit la nivel planetar? Cine oare poate fi sigur, pe baza căror argumente, că în caz de conflict, Phenianul nu va ordona un val de atac (eventual după ce americanii ar răspunde lansării unei prime rachete nord-coreene înspre teritoriul SUA), dirijat şi spre alte ţinte, eventual contra tuturor aliaţilor Americii? Caz în care să ne reamintim raza de acţiune a vectorilor operaţionali de care dispune acum Coreea de Nord şi raza lor de acţiune:

Ceea ce este foarte grav, cel puţin în perspectiva deschisă în acest moment, este un tablou la scară planetară al impotenţei sau/şi lipsei deliberate de voinţă de a acţiona. Nu e vorba despre ideologie, ci al stării de teamă resimţită de fiecare dintre marii actori cu depozitele nucleare la îndemână: „dacă eu acţionez acum, alţii vor face la fel în cazul meu dacă se va considera cumva că a încălcat linia roşie"? Drept care, chiar ştiind bine că măsurile respective nu sunt suficiente, marile puteri s-au declarat şi încă se fac că sunt convinse că recurgerea la sancţiuni economice, combinată cu petractări infinite diplomatice în stilul ONU, ar putea să fie o soluţie.

Timp în care, aşa cum se vede, nebunia nord-coreeană merge mai departe şi ameninţă supravieţuirea lumii. Nu trebuie să uităm că folosirea unor arme nucleare atât de puternice şi sofisticate, precum şi răspunsul devastator la un asemenea atac vor însemna, fără niciun fel de îndoială, că cei care vor supravieţui o vor face într-o lume care nu va mai semăna cu nimic din ceea ce cunoaştem acum.

Asta deoarece nimeni, chiar dacă au fost făcute nenumărate proiecţii în acest sens, nu a fost capabil să intuiască cum anume va arăta lumea în care, pentru prima oară, armele nucleare ar lua locul celor convenţionale în soluţionarea conflictelor, marea teamă fiind că un atac-contra-atac nuclear de acum va deschide larg porţile „soluţiei nucleare“ ca formă de rezolvare a diferendelor politice, frontaliere etc.

Despre asta este vorba. Sau despre asta ar trebui să fie vorba într-o lume de oameni normali. Dar nu suntem într-o lume normală, liderii politici au comportamente din ce în ce mai paranoice sau cel puţin extrem de belicoase, cuvântul „război“ este rostit cu o frecvenţă înspăimântătoare. Dovadă că lecţiile celor două mari conflagraţii mondiale nu numai că sunt aproape definitiv uitate. Cineva parcă doreşte să le uite cu tot dinadinsul, în speranţa că lumea va fi a lui după o demonstraţie finală de forţă.

Culmea este că asta se şi poate.

Numai că ce va avea va fi doar amintirea Planetei Pământ şi a civilizaţiei noastre, dovedindu-se adevărată aserţiunea că omul are cea mai mare capacitate de auto-distrugere din regnul animal.

Aserţiune a cărei validitate liderul de la Phenian pare să fie gata s-o probeze până la capăt.