Ce vede studentul la Bucureşti?

Angajatorii îi vorbesc de rău pe proaspeţii absolvenţi şi pe şcolile din care aceştia vin. Când le ceri detalii, îţi spun că nu ştiu să se poarte, că nu te poţi baza pe ei, că nu sunt punctuali, că nu ştiu să vorbească. Că nu sunt atât de civilizaţi pe cât ar vrea angajatorii, cu mai puţine cuvinte spus.

Într-adevăr, nu am auzit până acum de vreun interviu de angajare la care proaspătul fost student să fie întrebat de vreo formulă, de un model sau de vreo teorie oarecare. Angajatorii pornesc de la ipoteza că un tânăr civilizat şi responsabil învaţă iute ce trebuie la noul loc de muncă. 

Ca mulţi alţii, şi eu am crezut că lucrul cel mai important în facultate sunt calitatea cursurilor şi competenţa academică a profesorilor. Până când am citit un studiu ştiinţific despre ce are cel mai mare impact asupra studenţilor şi îi face să se schimbe mai profund şi mai rapid - spre a deveni mai deştepţi şi mai buni, se subînţelege. A fost revelator pentru mine, unul din acele momente în care te baţi cu palma peste frunte şi îţi spui: "Ce prost sunt, cum de nu m-am gândit eu singur la asta...". 

Nu ţin minte toate criteriile, însă ştiu bine ordinea lor. Pe primul loc era calitatea celorlalţi studenţi şi, în special, nivelul relativ uniform al acestei calităţi; clar şi evident. Apoi, prestigiul social al universităţii, urmat imediat de ambianţă locului, adică de felul în care arată clădirile, sălile, amfiteatrele, împrejurimile, parcurile, bibliotecile, campusurile, de autosuficienţă (self-sufficiency, adică să ai totul acolo, să nu fie nevoie să ieşi din incintă, să poţi stă şi câteva luni acolo, dacă vrei). Mai era ceva, nu îmi mai amintesc ce, însă după aceea veneau calitatea umană a corpului academic, calitatea ştiinţifică a acestuia şi calitatea academică a cursurilor - în această ordine. 

Şi e normal să fie aşa, de vreme ce elevii şi studenţii învaţă mai întâi şi mai mult prin mimetism şi prin contagiune socială decât prin citirea şi ascultarea cursurilor. Or, ce văd studenţii de la Bucureşti? Poţi să copiezi pe rupte, şi în cel mai rău caz te da cineva afară din examen, niciodată din facultate, fără dreptul de a mai pune vreodată piciorul pe acolo sau chiar în altă universitate. Poţi să plagiezi, să cumperi lucrări de diplomă, e plin Internetul. Oricum nu le citeşte nimeni din comisie înainte, doar le frunzăreşte la examene şi îţi pun câte o întrebare stupidă, fără noimă şi fără legătură cu ce ai scris tu acolo. 

Stabileşti o întâlnire cu un profesor, el „Da, vino marţi pe la trei", tu te duci marţi acolo de la două şi jumătate şi aştepţi în picioare, să nu ţi-o ia alţii înainte, şi la patru afli că profu' era plecat de luni din Bucureşti. Când, în sfârşit, dai de el, intri într-un cabinet murdar, cu mochetă şi cu mobilier rupte, cu cărţi şi lucruri de-a valma şi cu miros de mucegai şi de ţigări. Iar seară, când ajungi acasă, îl vezi din nou, de data această în televizor, cu o şepcuţă în cap şi cu o trompeţică în gură, zbierând că nu da ministerul destui bani ca să îi schimbe cineva mocheta în birou şi să-i şteargă praful de pe cărţi.

Că se pot schimba multe în şcoala românească, şi toate în bine, fără nicio rectificare bugetară, e, de asemenea, mai mult decat evident. E suficient ca nişte rectori şi nişte directori de licee şi de şcoli să stabilească nişte reguli şi să se uite urât când nu sunt respectate. Nu costă mare lucru, poate doar nişte riduri în plus pe frunte. Dar asta face bine la profilul unui intelectual...