Spectrul unei noi crize europene: intrarea în deflaţie

„Dacă te uiţi la cei din jurul mesei şi nu-ţi dai seama cine-i fraierul, înseamnă că tu eşti ăla.ׅ“ Zicală a cartoforilor americani, acum parte din cursul de pregătire pentru agenţii CIA la „Fermă”, Camp Peary, Williamsburg, Virginia. (Robert Ludlum, Gayle Lynds- Acţiunea MASCARADA)

Oficial, în acest moment, Grecia, Cipru, Bulgaria, Croaţia, Ungaria, Slovacia şi Portugalia se află în deflaţie şi există teama că mai multe ţări ar putea să se înscrie curând pe listă, introducând Europa într-o perioadă de criză majoră, consecinţă directă a precedentei, dar de data aceasta afectând şi mai în profunzime largi segmente sociale.

...o perioadă prelungită în care să avem preţuri scăzute poate suprima nivelul cererii şi pe cel al producţiei, creşterea economică şi locurile de muncă...

Christine Lagarde. director General FMI

...un nivel scăzut al inflaţiei complică procesul de scădere a datoriei atât la nivel sectorului public cât şi a celui privat...

Mario Draghi, Preşedintele Băncii Centrale Eropene

Deflaţie, „lowflation”, înseamnă o scădere generalizată şi pe termen lung a preţurilor. Din cauza precedentei crize, puterea de cumpărare a scăzut semnificativ, iar prima reacţie logică este că scad preţurile produselor pentru a evita formarea unor stocuri care să se acumuleze şi, relativ rapid, să devină invandabile. Băncile au adoptat politici de creditare din ce în ce mai prudente şi restrictive, reacţie directă la problemele din ce în ce mai numeroase ale actorilor economici dar şi persoanele fizice în plătirea ratelor creditelor.

Două elemente care, combinate, au început să ducă la politici restrictive la nivelul companiilor (primele afectate fiind cele mici şi mijlocii) care se văd obligate să reducă ritmul de producţe, să reducă la minimum posibil investiţiile. Dar şi, fenomen la fel de îngrijorător, sunt puse în faţa obligaţiei de a reduce din personal în paralel cu o diminuare a salariilor.

Fenomenul se poate amplifica din două motive. În primul rând, primele afectate nu sunt structurile administrative, ci cele direct productive unde, acum, se vede care este cu adevărat dimensiunea problemei pe care o reprezintă salariile deosebit de ridicate mai ales în zona euro şi, în general, costul foarte înalt al proceselor de producţie, toate făcând din produsul european unul într-adevăr de foarte bună calitate dar, în aceeaşi măsură, foarte scump şi deci nu foarte competitiv pe pieţele externe care au încă o relativ puternică posibilitate de absorbţie: pieţele din lumea a treia. Euro rămâne încă puternic faţă de dolar, mult prea stabil în cotele sale superioare de piaţă şi, în consecinţă, fiind o frână suplimentară pentru exporturi. La nivel UE, pentru luna martie a acestui an, inflaţia a rămas la un nivel de 0,5%, foarte departe de obiectivul de 2% fixat de Banca Central Europeană. Iar, în zona euro, PIB-ul a crescut doar cu 0,3% în ultimul trimestru, în condiţiile în care nivelul şomajului a rămas de 11%, în ciuda tuturor iniţiativelor şi entuziasmelor declarative ale liderilor europeni care promiteau măasuri imediate şi spectaculoase pentru revigorarea pieţelor muncii.

În al doilea rând, criza deflaţiei se poate amplifica exponenţial datorită actualei structuri de populaţie a Europei şi problemelor foarte speciale care le generează. Multe dintre ţările europene prezintă o populaţie pe cale de îmbătrânire foarte rapidă, ceea ce creşte presiunea şi aşa enormă asupra sistemelor de pensii. Adăugăm al doilea sector de major de presiune, cel al protecţiei sociale, în condiţiile în care în multe ţări din occidentul european, pe ele se grevează din ce în ce mai mult două categorii de persoane beneficiare pe termen relativ lung de ajutoare sociale – familiile imigranţilor reunite pe teritoriu european în urma posibilităţii oferite privind reunirea familiilor (ccea ce, după unele estimări, a triplat cel puţin numărul noilor imigranţi veniţi din Orientul Apropiat, Maghreb şi ţările Africii negre) dar şi al tinerilor şomeri autohtoni.

Problema aceasta suplimentară este extrem de importantă deoarece, dacă pentru o ţară ca România nu a fost nici un fel de problemă ca populaţia să accepte placidă tăieri de pensii şi salarii ca formulă promisă de ieşire din criză, reacţiile sociale în ţările tradiţional bogate ale Europei ar putea fi cu totul alta, deschizând drumul spre posibile mişcări de nelinişte socială, proteste şi dezechilibre majore.

În consecinţă, foarte greu de presupus că cineva ar putea propune schimbări în domeniul pensiilor cele care, în momentul deflaţiei, devin extrem de profitabile, devenind, alături de alocaţiile sociale, ultimele formule de asistenţă financiară de care se poate atinge cineva. Deci şocul se va muta în zona activităţilor productive, şi aşa afectate puternic de criza precedentă.

Dar efectul direct al deflaţiei va fi o majorare a puterii de cumpărare a populaţiei? Aparent, aşa ar fi logic, dar analiştii emit o serie de dubii. Primul se leagă de faptul că menajele sunt saturate de bunuri de larg consum şi de folosire îndeungată, existând o inflaţie de ofertă în domeniu, cu supra-stocuri în rezervă, toate datorate revoluţiei tehnologice care face ca noile generaţii de produse să se fi succedat extrem de rapid, adeseori, în termen de sub un an. Un al doilea motiv îl reprezintă schimbarea reală, absolut percetibilă în Occident, a mentalităţii cumpărătorului. Amplitudinea crizei economice a speriat foarte tare, iar oamenii au abandonat neaşteptat de rapid comportamentul consumerist specific „statului bunăstării” acum decedat şi îngropat cam pe furiş şi fără onoruri, în favoarea unei prudenţe care începe să semene cu avariţia.Combinaţi asta cu lipsa de apetit de a depune economiile în bănci datorită nivelului în continuă scădere al dobânzilor, inclusiv la depozitele de termen lung (plus neîncrederea totală în instrumentele de tip fonduri de investiţii, minate de colapsul american) şi rezultatul pe termen scurt şi mediu este pe deplin previzibil.

În fine, al treilea motiv este legat de politica de creditare a băncilor: temătoare, deloc inovativă, solicitând din ce în ce mai multe garanţii pentru acoperirea tuturor riscurilor imaginabile, devine mult prea „scumpă” sau chiar imposibil de accesat pentru investitorii mici şi mijlocii.

Este previzibilă oare o mişcare absolut necesară în opinia unora, adică tipărirea de mai multă monedă? Există foarte multe riscuri, mai ales în condiţiile în care criza economico-politică din Ucraina se prelungeşte, cu toate consecinţele binecunoscute.

Este posibilă o reorientare masivă a fondurilor înspre pieţe financiare externe spaţiului UE sau de achiziţii în imobiliare sau metale preţioase? Soluţie pe timp scurt căci, dacă ne uităm la ciclicitatea seriilor inflaţie/deflaţie, vedem că ridicări bruşte în domeniile respective, au fost urmate de căderi la fel de importante.

Singura decizie ar trebui să vină din zona politicului care să grăbească punerea în aplicare a politicilor de susţinere reală a indistriei europene, generând un stimul pentru piaţa muncii şi împiedicând băncile să se comporte ca până acum ca un stat în stat, reducându-le marja de profit pe timp de criză şi oprind în mod real politica falimentară economică a creditelor preferenţiale sau de mare risc, adevărat generatoare de profituri fabuloase pentru bănci, dar cu consecinţe dramatice pe pieţele economice.

Este oare posibil ca viitoarea strategie economică europeană să se inspire rapid din modelul american al ultimilor ani, din acea politică a Rezervei Federale denumită Quantitative Easing, cea care a însemnat că aproximativ 85 miliarde de dolari erau alocaţi în fiecare lună sub forma cumpărării de obligaţiuni şi titluri ipotecare?

Rezultatul fiind că ritmul de creştere economică a ajuns să depăşească ţinta de 3%, cu o inflaţie la nivelul considerat ideal, 1,6% în acest an şi cu un şomaj sub 7%.

Este posibil? Da, în măsura în care Uniunea Economică şi Monetară ar deveni o structură reală şi cu adevărat colectivă, lăsând cât mai puţin loc de manevră intereselor naţionale, unele, din păcate, dominate de dorinţa de a oferi posibilitatea de supravieţuire cu orice preţ a unora dintre băncile autohtone.

Măsuri însă trebuie să apară, foarte urgent, pentru ca spectrul deflaţiei să nu se transforme în realitate economică permanentă.