Revolte

Scrisă în 1956, atunci când autorul ei, John Osborne, nu avea decât 25 de ani, ecranizată trei ani mai târziu, amplificându-şi astfel încă şi mai mult celebritatea şi datorită prezenţei pe genericul filmului a marelui actor Richard Burton, Priveşte înapoi cu mânie a devenit, la vremea ei, ceea ce lesne s-ar putea numi o piesă-cult.

A fost, mai este socotită încă manifestul şi mărturia unei întregi generaţii. Nu doar ale generaţiei dramaturgilor din grupul tinerilor furioşi. Ci manifestul, exprimarea revoltei acelor numeroşi tineri care, la începutul anilor 50 ai secolului trecut, s-au văzut confruntaţi nu doar cu sărăcia specifică vremurilor de după război, ci şi cu dezorientarea aferentă. Stări şi sentimente pentru care aveau nevoie să caute vinovaţi şi împotriva cărora îşi îndreptau furia greu de ţinut în frâu spre a nu deveni de-a dreptul contondentă. Revolta aceea  încă şi mai vehementă fiindcă protagoniştii ei îşi dădeau prea bine seama că, cel puţin pentru moment, acţiunea lor e vană, haotică şi fără soluţie imediată.

Scrierea lui Osborne a beneficiat de aprecieri considerabile, binecuvântarea critică definitivă venindu-i din partea celui mai influent critic britanic al vremii. Nimeni altul decât acelaşi Kenneth Tynan care şi-a câştigat celebritatea internaţională îndeosebi datorită polemicii pe tema opoziţiei dintre teatrul de factură aristoteliciană şi cel absurd, polemică avută cu marele Eugen Ionescu, în paginile  cotidianului britanic The Observer.

Fireşte, ceea ce contează cu adevărat, atunci când vine vorba a (re) stabili  izvoarele de inspiraţie – preponderent realiste – dar şi factura de manifest ale piesei, socialul cu care nu se împacă în nici un chip singuraticul Jimmy Porter rămâne elementul primordial. Pe de altă parte, nu poate fi omis din discuţie nici detaliul că tânărul Osborne a pus în piesa sa şi câte ceva din propriile sale tribulaţii sentimentale şi complicaţiile din căsnicia deloc perfectă avută cu Pamela Lane. Ea însăşi devenită, precum situaţia surprinsă în piesă, un veritabil câmp de bătălie.

Un câmp de bătălie abil şi convingător surprins în spectacolul montat în sala şi pe scena în care s-a refugiat de ceva vreme Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani. În aşteptarea momentului în care se va putea întoarce acolo-i unde este locul, adică în clădirea proprie, aflată într-un lung, anevoios şi parcă interminabil proces de renovare.

Antonella Cornici, regizoarea spectacolului, şi-a întocmit propria versiune de text pentru spectacol, concentrând şi comprimând cu grijă şi cumpănit partitura, fără a-i afecta nici claritatea, nici directeţea, nici duritatea şi nici sensurile. Povestea aceasta complicată cu un ménage à trois în care tânăra Alison (Alexandra Vicol), altminteri o fată oarecare, cvasi-insipidă, este iubită deopotrivă, deşi în moduri complet diferite, atât de revoltatul, sangvinicul Jimmy (Ioan Creţescu) cât şi de mult mai calmul şi parcă încă adolescentinul Cliff (Sorin Ciofu), întreruptă de trecerea provocatoare de dezordini fără leac ale experimentatei, manipulatoarei Helen (Cristina Ciofu), dar şi de intervenţia de britanic scrobit şi rezervat a Colonelului Redfern (Marius Rogojinschi) este deplasată, din punct de vedere temporal, poate chiar cu un deceniu mai încolo decât momentul în care a plasat-o Osborne.. Aşa ne lasă să înţelegem şi acţiunea, dar şi inspirata, cu toate că poate un pic cam excesiva ilustraţie muzicală, cu gust aleasă de Bobo Burlăcianu. Prilej  pentru numere coregrafice dinamizatoare, cu semnificaţie şi nicidecum de prisos în economia gramaticii spectacolului, momente create cu arta-i demult recunoscută de Victoria Bucun.

Altfel, cei zece ani adăugaţi de regizoare nu au schimbat prea mult nici din felul de a fi al personajelor, nici din relaţia lor conflictuală, şi nici din dezorientarea acută ori condiţia lor socială cum nu se poate mai precară. Cei patru trăiesc pe mai departe tot de azi pe mâine şi tot sperând că într-o zi va bate şi la uşa lor norocul. În acelaşi apartament modest şi vechi, cu mobilă puţină şi sărăcăcioasă (scenografia- Mihai Pastramagiu), cu câteva cărţi şi câteva gazete. Un loc din care evadează, din când în când, spre a mai bea ceva ori chiar spre se face praf de-a binelea, în duminici altminteri deloc paşnice. Aşa cum sună titlul în franceză al piesei- La paix du dimanche. Starea de agitaţie, de conflict, de explozie iminentă e eficient sugerată de jocul cu relaţii rafinat reglate al lui Ion Creţescu şi Sorin Ciofu, eroi aflaţi în raporturi ambigui, deopotrivă la antipozi, dar şi complementare. De unde necesitatea contrapunctul calmului resemnat bine jucat de Alexandra Vicol, la rându-i proeminent şi sigur contrapunctat de jocul apăsat, metalic, cu tăieturi ferme al Cristinei Ciofu.

Sigur, nu exclud defel ca tensiunea spectacolului şi capacitatea lui de relaţionare cu publicul să fi fost mult sporite în cazul în care el ar fi avut parte de o sală cu o arhitectură şi un ambient mult mai prietenoase. Poate că formula de spectacol -studio ar fi fost, la rându-i, mult mai avantajoasă, chiar dacă astfel  s-ar fi impus probabil renunţarea la ploaia de care nu cred  că ar fi fost tocmai neapărată nevoie. Însă chiar şi aşa, montarea e una izbutită, meritând, în consecinţă, să fie văzută şi luată-n seamă.

Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani - PRIVEŞTE ÎNAPOI CU MÂNIE de John Osborne. Regia artistică- Antonella Cornici. Decoruri şi costume- Mihai Pastramagiu. Ilustraţia muzicală - Bobo Burlăcianu. Coregrafia- Victoria Bucun. Light design: Lucian Moga; Cu - Ioan Creţescu, Sorin Ciofu, Alexandra Vicol, Cristina Ciofu, Marius Rogojinschi. Data premierei - 21 mai 2016.