INTERVIU Andrei Şerban: „Diavolul este pe umerii mei în fiecare clipă. Încerc să-mi găsesc îngerul, nu e uşor“

Anul acesta regizorul Andrei Şerban serbează Crăciunul în România     FOTO: Eduard Enea

Unul dintre cei mai importanţi regizori români de teatru şi de operă, Andrei Şerban (72 de ani) a venit din Statele Unite, unde locuieşte, pentru a-şi petrece Crăciunul în România. Invitat în premieră în studioul Adevărul Live, regizorul a povestit despre sacralitatea acestor zile de sărbătoare.

Cum erau sărbătorile de iarnă în copilărie?

Crăciunurile din copilărie erau în timpul anilor cei mai duri ai stalinismului, în anii 50, în care simţeam din toţi porii că chiar de crăciun trebuie să fim într-un fel ascunşi. Pentru că era pomul de Crăciun, dar Moş Crăciun se numea Moş Gerilă, această denumire care încerca să rupă tot de ceea ce înseamnă sacralitate, de tot ceea ce înseamnă eveniment biblic. Cu familia mea eram într-un fel izolaţi într-un loc în care simţeam prin colinde, prin faptul că se cânta, şi se cânta încet, ca să nu audă vecinii, ideea aceasta de suspiciune, de teroare, de frică, în contrast cu minunăţia acestui moment. Îmi amintesc că eram şi plin de bucurie şi cu teamă. În copilărie nu am simţit bucuria totală pe care un copil ar trebui să o simtă de Crăciun.

Primeaţi daruri?

Primeam daruri, din magazinele gen Romarta copiilor. Mă bucuram de ele, credeam că sunt lucruri extraordinare, dar vazându-le acum aş spune că erau foarte modeste.

În ce stare de spirit, primiţi acum Crăciunul?

Întotdeauna în jurul Crăciunului şi a sărbătorilor este o anumită energie în aer, care e invizibilă deasupra noastră, care ne dă ceva foarte pozitiv, ceva foarte bun. Încerc să profit de energia asta cât pot. Apropo de naştere şi de reînnoire, este un fel de amintire această ocazie a naşterii Domnului, că ne este dat să ne naştem în fiecare zi, cu răsăritul soarelui, să sărbătorim această prezenţă pe pământul ăsta. De Crăciun o simţim şi după anul nou o uităm. E un moment de sacralitate, de care chiar dacă nu suntem conştienţi, ne afectează, ne atinge într-un anumit fel. De Crăciun ne ridicăm privirea spre cer şi devenim mai buni.

Pentru români, perioada aceasta are mai multe conotaţii. Ce făceaţi pe 23 decembrie 1989, în urmă cu 26 de ani?

Eram la Boston, lucram un spectacol şi când vedeam la televizor că România era pe toate posturile americane, se afla unde este România pe harta lumii, aveam o emoţie extraordinară. A doua zi după Crăciun trebuia să plec la Londra, la Covent Garden, unde urma să montez un spectacol cu scenografia lui Liviu Ciulei. Mai târziu, am primit un telefon de la Andrei Pleşu, care devenise ministrul Culturii între timp şi care mi-a propus să revin în ţară şi să preiau direcţia unui teatru sau a Operei, la alegere. Şi el şi Ion Caramitru au contribuit la venirea mea în ţară. Când am revenit, îmi aduc aminte, Caramitru a venit la aeroport cu o maşină blindată, cu soldaţi. Că am venit imediat, am venit în ianuarie, am fost printre primii care au venit. Chiar îmi doream să revin. Plecasem de 20 de ani şi voiam să îmi revăd tatăl, care era bolnav.

Cum au fost anii de conducere, cei trei ani în fruntea Teatrului Naţional?

Dacă a fost o revoluţie, atunci modest o spun, a fost şi una pe plan artistic, pentru că Trilogia greacă a schimbat direcţia teatrului şi chiar a culturii române, pentru că toţi oamenii de cultură au fost foarte atinşi, foarte prinşi de acest moment. Afară erau minerii din Piaţa Universităţii, iar înăuntru jucam ca un fel de oglindă Troienele, în care era o comunitate asediată de barbarism. Arta aproape că întrecea viaţa. În acel moment a însemnat pentru teatru o revitalizare.

Cum se vede teatrul românesc din afară? La capitolul film stăm bine…

Filmul românesc este pe un val mare, teatrul este la pământ, în lume nu se ştie despre teatrul românesc. E bine că ceva din arta românească apare ca important dincolo. Pentru mine, filmele româneşti care sunt foarte bine făcute, nu-mi spun nimic. Îmi arată imaginea unei realităţi triste, dezolante. Plec acasă cu un sentiment de tristeţe.

De multe ori aţi vorbit despre pericolul orgoliului. Cât de greu a fost să vă luptaţi cu orgoliul în carieră?

Diavolul este pe umerii mei în fiecare clipă. Nu scap de el niciodată. Încerc să-mi găsesc îngerul, nu e uşor. Diavlolul este mult mai prezent decât îngerul, din păcate. Nu mi-e frică de diavol, că ştiu că eu un diavol necesar. Fără diavol viaţa ar fi plicticoasă, mai ales în lumea de azi, cine poate trăi cu îngerii? Diavolul este necesar, să-l domesticesc, iar atunci când îl domesticesc simt că sunt în control. În teatru simt că am forţă asupra Diavolului. În viaţă nu am, mă cam domină. Dar, un avantaj în cazul meu e că deşi am multă vanitate, în acelaşi timp niciodată aşa-zisul succes pe care l-am avut nu m-a corupt.

Care este cea mai mare spaimă a dumneavoastră?

Că voi muri, fără să pot să îmi ating potenţialul pentru care m-am născut. Nu mi-e teamă de moarte, e ceva natural. Nu cred că moartea este punctul terminus.