Din când în când veneau trupe artistice în turneu: actori, balerini, cântăreţi.Mergeam la filme, bune, rele, nu conta, important era că eram în sală. Când s-a deschis Palatul pionierilor m-am înscris la o secţie de actorie, deşi, sinceră să fiu, nu ştiu dacă chiar aşa se numea. Ce nu am să uit e că într-o zi de repetiţie, la un cântec banal, tovarăşa de la club nu a ezitat să îmi spună că am falsat zicându-mi foarte deschis că nu am voce. Poate nu aveam. Poate ar fi trebuit să lucreze mai mult până să îmi dea verdictul, „Falsezi, nu e pentru tine“. În retrospecţie, tot răul spre bine pentru că am migrat la cercul de pictură cu domnul Eugen Barău de care mă leagă multe şi frumoase amintiri. 

Teatrul a venit încet în viaţa mea. Mi-aduc aminte de teatrul radiofonic. Stăteam boiereşte în patul mare al părinţilor mei şi închideam ochii. Teatrul radiofonic era atât de intens: ploaia se auzea altfel, şuieratul vântului îmi intra în vene, uşa se deschidea sau închidea precum o cortină într-o sală adevărată de teatru. Nu asculta nimeni cu mine teatru radiofonic şi asta îl făcea şi mai special. La televizor când era teatru, nu mă mai interesa nimic. Mi se părea cel mai frumos act artistic de care mă apropiam din ce în ce mai mult. Eram o adolescentă microbistă, veşnic îndrăgostită de Marius Lăcătuş, dar începeam să iubesc teatrul pentru că, dintre toate genurile literare, teatrul mă atrăgea pentru dialogul lui. Absorb tăcerea, iar teatrul mă ajută să uit de mine regăsindu-mă. Teatrul e uimitor pentru spectacolul său: de la actori şi regizori, la scenografie, costume, lumini şi sunet. Totul vibrează. Totul este atunci, pe loc, de aici şi intensitatea teatrului. 

Când mama mea murea, pentru că toată lumea îmi spunea, „Trebuie să mergi la şcoală“, chiar în ultima ei zi, eu citeam din Manualul de literatură universală. A doua zi aveam despre Ibsen. A două zi mama murea. Am manualul şi acum cu mine, aici, departe unde am ajuns. După revoluţie, l-am descoperit pe Ionesco. Teatrul lui ca şi teatrul multor altora mă pansa: mama, cea care trăise exclusiv în reverii, nu mai era. Ritualul meu era simplu: citeam teatru şi filosofie, beam bere şi vin, şi fumam. În studenţie în Bucureşti, abia în ultimul an, am descoperit pe viu farmecul teatrului nostru.

Şi apoi am plecat. Am trecut oceanul Atlantic. Când am plecat din ţară, cu 20 de ani în urmă, mi-era dor să mănânc peşte de Dunăre şi să ascult sau văd teatru. Urmăream programul la televizor şi lăsam totul baltă să mă uit prin internet la piesa difuzată la TVR. Conexiunea era slabă şi de multe ori se întrerupea. Stăteam nemişcată (în capul meu nu eram în faţa computerului, ci într-o sală de teatru). Teatrul mă salva din nou să îmi găsesc rostul în altă ţară.

Ştiam că ce voi face va fi cumva legat de teatru. În teza de masterat, am scris despre tăcere în Beckett şi câţiva artişti vizuali; la doctorat, toţi anii în care am iubit teatrul au dat năvală afară din mine: ştiam că trebuie să mă întorc la mama prin teatru şi artă şi să scriu despre corpul care se îmbolnăveşte şi îşi intră în alt rol.

Teatrul este ce iubesc şi e cel care mi-a fost alături mereu. Şi acum trebuie să îi dau ceva înapoi. Un simplu mulţumesc e prea puţin. Cum pot eu ajuta teatrul românesc care este unul dintre cele mai de preţ comori ale identităţii naţionale? Un prim răspuns este să o urmez pe Cristina Modreanu în propunea ei făcută către Ministrul Culturii şi Identităţii Naţionale de a se înfiinţa un Institut al Teatrului Românesc, similar celor din alte ţări foste comuniste: „Toate ţările din fostul bloc comunist au asemenea Institute care funcţionează de ani buni: Institutul Teatral «Zbigniew Raszewski» şi Cricoteka-Centrul pentru Documentarea artei lui Tadeusz Kantor în Polonia, Institutul de Teatru din Slovenia, Institutul de Teatru din Republica Slovacă, Centrul Meyerhold din Moscova, Institutul şi Muzeul de Teatru Maghiar din Budapesta“.

Ştiu că un vis susţinut de mai mulţi se poate îndeplini. Ştiu că ce îi spun băiatului meu şi studenţilor mei nu e suficient. Poveştile cu replici din atâtea piese de teatru trebuie aranjate atent, cu migală, nu lăsate în praf uitării. Cultura dă esenţă unei ţări. Într-o declaraţie recentă (în urma incidentului proiecţiei filmului 120 BPM/bătăi pe minut premiat la Cannes cu Grand prix), regizorul Cristian Mungiu a vorbit franc despre imaginea românilor în străinătate şi, deşi pe unii realitatea îi deranjează, admit că vorbele lui Mungiu trebuie înţelese ca născând reacţii de schimbare, nu veşnicele văicăreli şi frustrările eternului român neînţeles. Mungiu a declarat, „Bănuiesc că nu e cazul să va spun ce imagine avem noi ca români, în străinătate. Eu însumi am fost înfăţişat într-o caricatură ca cerşetor, în 2013, pe cînd eram în juriu la Cannes. Am decis atunci, în ciuda tuturor inflamărilor patriotarde din România, că cel mai corect este să lăsăm capul în pămînt, să nu ne revoltam în tot felul de proteste publice despre incident. Pentru că ce cred oamenii despre ţine nu se repara cu comunicate. Şi pentru că percepţia despre români şi România în străinătate, oricât de stereotipară şi simplificatoare ar fi, este rezultatul unor fapte, a unor întâmplări care au condus la această imagine nefericită. Iar dacă vrem să schimbăm imaginea, trebuie să schimbăm conţinutul, nu să cosmetizăm imaginea“.

Sunt de acord cu Mungiu în încercarea de a schimba conţinutul şi pentru teatrul românesc. În acest sens, Institutul Teatrului Românesc ar găzdui mărturii ale unei arte care pe mulţi, ca şi mine, ne-au dat o voce, ne-au alinat dorurile, ne-au făcut mai puternici în sensibilitatea noastră. Pe lângă oameni abilitaţi să facă o muncă în acest Institut (precum Cristina Modreanu, echipa revistei Scena,precum şi cei afiliaţi cu Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru din România, mai sunt mulţi alţii care s-ar oferi voluntar, inclusiv subsemnata).

Ce lăsăm în urmă e ce ne validează existenţa. Ce lăsăm în urmă e mărturie la ce şi cât am iubit. Institutul Teatrului Românesc, un vis posibil.