Cronicile FNT. Cum arătăm pe scenă războiul?
0
Şi cel de-al doilea spectacol din oferta internaţională a celei de-a XXV a ediţii a FNT, spectacol intitulat „Frontul“, a avut ca temă războiul. E vorba despre o coproducţie internaţională realizată de regizorul belgian Luc Perceval sub egida Teatrului Thalia din Hamburg. Spectacolul a fost înfăptuit în cursul anului trecut, în contextul în care în 2014 s-a împlinit un secol de la începutul Marelui Război.
Fireşte, prima semnificaţie şi întâiul rost al montării, este acela de a rememora. De a readuce în actualitatea memoriei, dar şi în cea a conştiinţei, teme şi întrebări. De a stârni meditaţii. Cu atât mai stringente, cu atât mai necesare cu cât Europa de azi, cea din 2014, anul în care a fost produs spectacolul, dar şi cea din anul 2015, anul în care acesta a putut fi văzut la Bucureşti, ca şi întreaga Lume, de altfel, nu e deloc calmă.
Trăim zile şi ani în care focare de conflict apar zilnic. Zile şi ani în care conflictele existente se amplifică, se complică, devin mai subtile, dar şi mai perfide. Zile şi ani în care se discută iarăşi, precum în Război cu Troia nu se face, piesa lui Jean Giraudoux, despre iminenţa războiului. Trăim ani şi zile în care sunt voci ce ne avertizează. Iar nouă fie că nu ne place să le auzim avertismentul, fie îl calificăm drept o sminteală. Dacă nu cumva îl ignorăm pur şi simplu. Unii spun că cel de-Al Treilea Război Mondial a şi început.
Frontul e un spectacol în dramaturgia căruia se regăsesc fragmente din binecunoscutul roman al lui Erich-Maria Remarque, Nimic nou pe frontul de Vest, încă în vogă şi azi. Asociate cu pasaje din, de acum uitatul, cel puţin în România, Focul al lui Henri Barbusse. Scriere din 1916, distinsă în plin război cu Premiul Goncourt. Un roman vitregit azi, cvasi-ignorat, aproape pus la index, fără nici un fel de ordin în acest sens. În mod evident, din cauza ataşamentului apăsat, prea apăsat, dizgraţios de-a dreptul, al autorului său la doctrina comunistă şi la tentativele de comunizare ale Franţei. Tentative cu un oarecare istoric şi care s-au manifestat nu doar odată încheiat cel de-Al Doilea Război Mondial. Tentative care, o ştim de la François Furet şi din corespondenţa lui cu Ernest Nolte, au destule explicaţii. Multe cum nu se poate mai plauzibile. Ci şi în răstimpul dintre cele două conflagraţii, în contextul în care stânga franceză era şi în acea vreme destul de puternică, stimulată fiind de consistente ajutoare venite din chiar Uniunea Sovietică. Textelor din Remarque şi din Barbusse le-au mai fost adăugate altele, unele atribuite, altele anonime, în sensul că nu aparţin unor persoane publice, dar care vorbesc simplu despre ce a fost, cum a fost atunci când pământul era un disc năclăit de sânge.
Intenţia autorilor acestei polifonii, aşa după cum o recomandă caietul de sală, polifonie întru realizarea dramaturgiei căreia au colaborat Luk Perceval, Christina Bellingen şi Steven Heene , a fost aceea de a ne prezenta ceea ce s-a întâmplat într-un loc anume. Un areal de 100 de metri în care englezi, belgieni şi nemţi se aflau foarte aproape unul de altul şi se războiau. Se duşmăneau unii pe alţii. Cu rost sau fără. Se urau. Îşi alimentau ura pentru a găsi o justificare la ceva ce nu prea putea fi justificat. Pentru a continua autodevorarea. Oameni aceia se împuşcau unii pe alţii. Îşi împuşcau caii. Nu mai aveau mâncare. Se străduiau să le transmită veşti celor rămaşi acasă. Erau dornici să afle ce se întâmplă acasă. Rememorau, în clipe de respiro, întâmplări din vremuri de pace. Consemnau zile de dezastru. Oamenii respectivi aveau nume. Se chemau Albert Kroppe, Paul Bäumer, Stanislaus Katczinsky, Emile Seghers, ş.a.m.d. Numele acestea se aud ca atare pe scenă. Le conferă consistenţă, corporalitate, glas, artişti puternici precum Patrick Bartsch, Bernd Grawert, Burghard Klaußner, Benjamin –Lew Klon, Oscar van Rompay, Peter Seynaeve, Steffen Siegmund, Oana Solomon, Katelijne Verbeke, Steven van Watermulen, Gilles Wwlinski. Nu ştiu dacă numele personajelor chiar contează cu adevărat. Fiindcă în lumea aceea a sfârşitului programat, căutat, refuzat şi totuşi aplicat fiindcă a fost plănuit, comandat, ordonat nu identităţile contau. Ci exacerbările, atacurile, morţii. Asurzitoare era vocea dementă a Războiului. O voce care acoperea tânguitul vieţii. Pe ambele le sugerează muzica de scenă compusă de Ferdinand Försch.
Spre a-şi realiza, spre a-şi pune în practică intenţia, autorii montării au optat pentru spectacolul de tip naraţiune. Frontul e o montare în care 11 actori povestesc. Vorbesc. Rostesc texte. Ca nişte recitative. Fac apel la forţa şi la expresivitatea cuvântului. La capacitatea lui de a evoca şi de a răscoli. Naraţiunea lor e completată de câteva scurte, foarte scurte, proiecţii-video. De sunete, multe dintre ele produse cu ajutorul bucăţilor de decor metalic ce se mişcă, sugerând disperări, concentrări, demenţe. Pe fondul acestui decor, datorat lui Annette Kurz, sunt proiectate fotografii. Fotografii sepia strict autentice. Cu oameni în uniforme. Cu oameni cu chipiu. Fotografii marcate natural, dar şi prin mijloace căutate de regizor şi de colaboratorii săi din compartimentele video (Philip Baßsmann) şi light design (Mark Van Denesse) de patina timpului. Fotografii ce dobândesc însuşiri cinematografice.
Asemenea spectacolului Războiul şi cel intitulat Frontul ridică una şi aceeaşi problemă artistică, teatrală. Cum vorbim, cum arătăm războiul pe scenă? O facem oare prezentând grupuri mari de oameni alergând bezmetic, grupându-se şi regrupându-se, încercând să imite neputincioşi tehnici cinematografice? Recurgem la multe, la interminabile citate filmice care din adjuvante se metamorfozează pe neaşteptate în ceea ce aş numi „fel teatral de bază”? Deşi nu sunt pur teatrale. Sau ne amintim că mai există pe lumea aceasta individualităţi actoriceşti, că mai există cuvânt, că din rostirea adecvată a acestuia se pot naşte imagini, stări, realităţi?
Pentru această soluţie au optat, în modalităţi de materializare absolut diferite, Vladimir Pankov, regizorul spectacolului Războiul, şi Luk Perceval, directorul de scenă al spectacolului Frontul. După părerea mea, au făcut foarte bine.
Teatrul Thalia din Hamburg-FRONTUL- polifonie cu Nimic nou pe frontul de Vest de Erich Maria Remarque, Focul de Henri Barbusse şi alte diferite scrieri contemporane;
Dramatizarea: Luc Perceval, Christian Ballingen, Steven Heene; Regia: Luc Perceval;
Decor: Annette Kurz;
Costume: Ilse Bandenbusche;
Muzica: Ferdinand Försche;
Live music: Ferdinand Försc;
Video: Philip Bußmann;
Lighting design: Mark van Denesse;
Cu: Patrick Bartsch, Bern Grawert, Burghart Klaußner, Benjamin-Lew Klon, Oscar von Rompay, Peter Seynaeve, Steffen Siegmund, Oana Solomon, Kateljine Verbeke, Steven van Watermuelen, Gilles Welinski;
Data reprezentaţiei: 27 octombrie 2015
Se încarcă comentariile...
