Emblema unei generatii

Cititorul care iubeste, pur si simplu, literatura ar trebui sa stie ca scriitorii nu prea se iubesc intre ei. Sunt multe orgolii pe metru patrat de scena literara romaneasca, si atunci se apeleaza la

Cititorul care iubeste, pur si simplu, literatura ar trebui sa stie ca scriitorii nu prea se iubesc intre ei. Sunt multe orgolii pe metru patrat de scena literara romaneasca, si atunci se apeleaza la cele mai variate metode si mijloace pentru a-i discredita pe "adversari", aflati de obicei intr-o alta promotie decat a ta. in timp ce propria generatie e ca o manta de vreme rea, celelalte sunt expuse tuturor intemperiilor si sarcasmelor. Despre "nouazecisti", de pilda (autori care au debutat editorial in anii '90), s-a spus, cu multa convingere, ca practica o literatura dubioasa, de esenta pornografica si expresie usor inculta. E drept ca prestatia unui critic al acestei generatii (intru totul consecvent cu sine, pe traseul de la "Prostitutia" la "Playboy") nu a fost in masura sa ofere contra-argumente. Consistente probe contrare ofera in schimb operele unor autori de varf, reprezentative nu numai pentru un univers de obsesii personale, ori generationiste, ci pentru o intreaga directie literara. Daniel Banulescu, poetul care, la debut, scandaliza prin nonconformism, contrariind morala obsteasca printr-una de uz propriu, scrie acum poezie intr-un cu totul alt registru. Autorul care inainte se proiecta simpatic-megaloman si erotoman in universul liricii sale se retrage acum, simbolic, intr-o cochilie de umilinta si rugaciune. Dispare, parca, din decor: pe coperta volumului sau de "versete" (Ed. Muzeul Literaturii Romane, 2002) scrie, mare si ambiguu, Daniel, al rugaciunii (... prima jumatate a anului). Titlul cartii se confunda, asadar, cu momentul scrierii ei, totul sustinand sfera grea a credintei. "imi clatin cu umilinta capul enorm", suna un vers, definitoriu pentru aceasta lupta teribila intre orgoliul poetic si umilinta crestina. Personajul are vechile zvacnete de personalitate, de cuceritor, de vanator, insa tot ceea ce face intra, acum, in causul divin: "1. La inceput n-am izbutit sa Te iubesc decat din frica. 2. Din cea mai cumplita si gretoasa frica de moarte atat Te-am iubit! 3. Diminetile - pe vremuri - ma trezeam intr-un iezer de sudoare. 4. Iar frica de moarte. Moartea. si neputinta. isi scarpinau boturile/ De maruntaiele mele. 5. Dar astazi, spre oras, la vanatoare ma strecor agil/ si fara sageti. 6. si tot dinspre oras, si fara sageti, ma intorc./ Dar cu tolba plina. 7. Fata mea de fugar ai transformat-o astazi intr-o fata frageda. Fara cute/ Precum o piele de toba. 8. Care bate/ si pretutindeni rasuna". Asemenea versuri uimitoare, desi realizate cu un material lexical la indemana, se regasesc peste tot in volumul lui Daniel Banulescu. Poetul isi directioneaza indarjirea si ura catre Moarte, pictand in culori expresioniste descompunerea morala si putreziciunea carnii. Mai apar si cateva urme din vechiul spirit de fronda al poetului: "versetele" sunt impanzite cu asteriscuri, triunghiuri, cerculete si patratele (albe si negre!) si cu tot felul de "trimiteri", in genul celor din Biblie. Se joaca, inca, Daniel Banulescu, dar cu tot mai multa gravitate si constiinta morala. si in aceeasi atmosfera a volumului, greu de uitat, se inscrie si postfata lui Radu Aldulescu - una dintre cele mai miscatoare pledoarii pentru demnitatea si frumusetea scrisului din cate am citit in ultimii ani.