Trădarea

Au trecut cinci zile. M-am tot gândit la tine: pe unde eşti, unde ai fost aşezată, cine te-a văzut, cine a întrebat de tine. Apoi, gândurile mi-au zburat în altă parte, dar nu te-am uitat.

Vreau să intru într-o mică librărie de pe Bdul Elisabeta, dar îmi atrage atenţia un anunţ lipit în vitrină: Angajăm librar. Tresar. Drept să-ţi spun, mi-au căzut sub ochi o mulţime de anunţuri în aceşti ani de criză: angajăm vânzător, curier, farmacist, ospătar, magazioner, zugrav, dar librar n-am văzut niciodată.

Intru în librărie. Doamna librar aranjează nişte hârtii pe tejghea. Este o femeie între două vârste. N-o salut, pentru că sunt grăbit să te găsesc. Şi te găsesc uşor. Eşti pe raftul cu Noutăţi, pe al treilea raft de sus, bună poziţie, la nivelul ochilor mei. Eşti în „picioare“, printre altele. Stai bine.

Îmi vine să mă duc la doamna de la tejghea şi s-o întreb unde aş putea să-mi depun CV-ul pentru anunţul din vitrină. Mai fac un pas pregătindu-mi întrebarea: care sunt condiţiile de angajare? Acum trebuie să fac o schimbare în viaţa mea. Radicală! Să vând cărţi, rechizite, jucării. Să fiu librar! Întorc privirea la tine.

Când scrii cu Diavolul lângă tine, nu simţi nimic. Eu am simţit.

Îmi amintesc cum am început să te scriu. Parcă îmi pierdusem minţile, parcă mă loviseră frigurile. Numai la tine mă gândeam. Să te scriu. Şi cât m-ai chinuit! Cu altele a fost altfel. Cu tine a fost un timp dureros. Mă durea trupul când mă ridicam de la masa de scris. Nu capul, nu mintea, nu sufletul, ci tot corpul, de parcă aş fi făcut o cură de citostatice, tremura carnea pe mine, nemernico! Cât m-ai chinuit! Ai rup din carnea mea şi din viaţa mea. De fapt, cine m-a pus să te scriu? Mi-a venit să strig, ba nu!, mi-a venit să urlu. Şi n-aveam unde să urlu. Nu exista un loc pentru urletul meu. Şi atunci am început să te scriu. Poate Dumnezeu mi-a dat puterea. Poate Diavolul! Dar când scrii cu Diavolul lângă tine nu simţi nimic. Eu am simţit. Nu m-am rugat niciodată la Dumnezeu pentru tine. M-am rugat să nu mor şi să n-apuc să te scriu. Dar Dumnezeu n-ar fi trebuit să mă lase să mă chinuiesc atâta cu tine. Să umblu pe trei cărări de durere, de parcă eram beat după ce te scriam vreo patru-cinci pagini. Apropo, n-am băut niciodată când te-am scris. Nu te-am făcut la beţie, să ţii minte!

Să mă fac librar? De ce? Ca să te vând? Să figurezi în box-office? Să mă laud cu tine? Să dau autografe pe tine? Să-ţi vezi de viaţa ta! Să te descurci singură! Să te găsească alţii, să te cumpere, şi tu să urli în locul meu, să-i faci să tremure carnea pe ei! Să te întrebe a cui eşti tu?, cine e ăsta care te-a scris? Da, e unul care trecând prin viaţă a urlat de durere – aşa să le zici. Eu vreau să-mi văd de viaţa mea. Nu cea de vânzător, de viaţa mea! E de-ajuns cât am făcut pentru tine! Să ne vedem de vieţile noastre, fără ranchiună, fără pasiuni, fără regrete, dar cu neuitare...

- Căutaţi ceva? – mă interpelează femeia.
Dau din cap, nu!