– Teacher, cine v-a furat tinereţea?
– Comuniştii…

Săptămâna trecută, m-am revăzut cu Teacher, pe strada pe care ne-am cunoscut acum 40 de ani.

Sigur că ştiam răspunsul lui Teacher. Ceea ce voiam să verific vineri, într-o zi de decembrie cu un soare orbitor în care ne-am reîntâlnit la un restaurant aflat pe strada în care am făcut cunoştinţă acum 40 de ani, era tonul vocii profesorului de engleză.

Iar la 86 de ani, Teacher e neschimbat. Şi-a păstrat căutătura sfredelitoare, de peruzea, părul ondulat, doar că acum e nins de tot, vocea în care n-am întâlnit vreodată o undă de lamentare. Şi acum, Teacher vorbeşte fără patimă. Fără ură şi părtinire – venerabilul profesor şi scriitor îmi pare cel mai bun şi mai viu exemplu de aplicare în viaţă a dictonului „sine ira et studio“. Asta îmi va rămâne în minte după cele trei ceasuri petrecute împreună, la revederea noastră. Asta şi cele aproape 120 de minute ale înregistrării unor poveşti reale, zguduitoare, pe care Teacher are puterea de a le spune de parcă i s-ar fi întîmplat altcuiva. Asta şi două cărţi pe care mi le-a adus. Autograful, nepreţuit, sună aşa: „Fostului meu elev Horia Ghibuţiu, cu deosebită simpatie, Teacher“. Cărţile sunt „Meandre“, lansată în această toamnă, şi „Vânătorul singuratic“.

Azi, când vă îndemn să cumpăraţi ziarul „Adevărul“, fiindcă se distribuie împreună cu romanul-cronică „Tinereţe furată“ de Gherasim Ţic, aş vrea să vă povestesc despre toate cele şapte cărţi publicate până acum de acest prozator, care are în pregătire altele două (una se va intitula „Amintirile profesorului de engleză“). Cel mai uşor mi-ar fi să încep cu schiţele şi nuvelele din volumul „Vânătorul singuratic“, fiindcă pe una dintre ele, „Copilărie zbuciumată“, lungă cât un mini-roman, am ascultat-o chiar în lectura autorului. Era un podcast live, înainte să fie inventat.

În 1977, când l-am cunoscut pe Teacher, nu ştiam ce înseamnă audiobook sau podcast, iar pe formatele de azi, evident, nici nu existau. Pe atunci, pentru mine, existau joaca şi şcoala. Iar la şcoala nr. 75 de la intersecţia străzilor Câmpia Libertărţii cu Gheorghe Petraşcu (acum patruzeci de ani se numeau Căţelu, respectiv Caporal Ruică), exista un singur profesor care ne făcea să ne simţim la şcoală ca la joacă: profesorul de engleză Gherasim Ţic.

Era tânăr, zvelt, chipeş – asta ne spuseseră mamele noastre, nu că ne-ar fi păsat nouă prea tare de aşa ceva. Dar era „ca lumea“ – aşa ziceam pe atunci la „mişto“ sau „cool“. Nu ne priceapeam noi la modă, dar puteam să apreciem pe cineva care pare că poartă un costum făcut pe el. Spre deosebire de ţăranii care se sufocau în haine strâmte şi demodate (ce naiba, până şi costumul de Pregătire a Tineretului pentru Apărarea Patriei aveam să-l duc la croitor, ca să par malagambist, cu pantaloni mulaţi şi sacou cu umeri largi şi îngust în talie, iar ăştia păreau toţi că au confundat vestiarul în care au venit de la sapă…). Din clasa a doua până în clasa a opta, l-am avut profesor la engleză.

Ne-a cucerit din prima, rugându-ne să îi zicem „Teacher“. Adică nici „Domnul“, ca învăţătoarei (autentică nevastă de ştab comunist, era, vezi Doamne, „Doamna“), nici „tovarăşul“ ca altor profesori. Mi-a mai plăcut şi că ne-a botezat pe englezeşte – fiecare a primit câte un nume, pe care avea să şi-l scrie pe un cartonaş, şi doar pe acela l-a folosit Teacher la ore („Jerry“ m-a încântat, era altceva decât efortul prefăcut al cretinilor de la catedră, cărora li se părea amuzant să se joace cu pronunţia numelui meu de familie).

La alte ore, tremuram ca varga să nu mă scoată la tablă, iar pumnii mi se goleau de sânge sub bancă să scap de ascultare azi, doar azi, adică acum, după aia văd eu, mănânc nişte cretă şi fac febră ca să scap de geometria asta idioată. Sau îi zic bunicii că mă doare burta – asta n-are cum să controleze! – şi rămân acasă, chit că voi mânca orez fiert şi supă de morcovi pasaţi, ba o să beau şi nenorocitul ăla de ceai de pelin, care nu poate fi înghiţit. La Teacher, era o bucurie. Orele erau interactive, ştia să ne bage în poveste, râdeam mult, învăţam engleză fără să ne dăm seama. Iar la sfârşitul fiecărei ore, ne citea, în limba română, câte un fragment dintr-o carte pe care o scria. În vacanţa de vară, când se pleca în excursii, criteriul de alegere al acestora era un singur „aia în care e şi Teacher“. Fiindcă nu era ca alţii – îl ţin minte pe unul – nici măcar profesor, ceva instructor de educaţie fizică – care se furişa noaptea în dormitorul băieţilor şi ne punea să facem „pasul piticului“ la nesfârşit. Într-o dimineaţă, acest „cadru didactic“ cu comportament de gardian de închisoare (deşi eram în libertate) m-a cârpit de era să-mi zboare capul pentru că nu-mi făcusem bine patul. Sigur că am sunat-o pe mama şi am fost mutat în dormitorul fetelor restul taberei, ceea ce, ei bine, a fost ca lumea.

Pe Teacher nu mi-l pot imagina ridicând mâna asupra unui copil. Şi are un simţ al dreptăţii atât de adânc înrădăcinat încât o dată, când trebuia să supravegheze un test important, iar cineva de la Inspectorat i-a dat rezolvarea ca să ajungă la un anumit elev, Teacher a scris soluţia pe tablă, ca să o aibă toţi, rugându-i la sfârşit să ţină secretul. Cine mai pomenise profesor care să pactizeze cu elevii?!

M-am luat cu amintirile, pentru că Teacher e unul dintre oamenii graţie cărora copilăria mea şi începutul pubertăţii n-au fost integral furate de către regimul comunist.

Tinereţea lui Teacher a fost însă furată – când îi eram elevi, nu ştiam asta, poată că nici părinţii noştri nu ştiau (mă rog, cu excepţia securiştilor, că erau destui): Gherasim Ţic a fost condamnat la 20 de ani de închisoare (avea să execute „numai“ 12). A intrat la 21 de ani (în 1952), ca student care înfiinţase o ligă anticomunistă, şi a ieşit la 33 (în 1964). În închisorile comuniste – de la Deva la Jilava, de la Capul Midia la Aiud, de la Baia Sprie la Gherla – a învăţat mai multe limbi, printre care şi engleza. Poate l-aţi urmărit la Adevărul Live, istorisind cum se putea învăţa o limbă străină într-o temniţă comunistă: „Ungeam o sticlă cu scuipat, pe urmă cu săpun, pe urmă cu praf de DDT sau cu perete, dacă nu aveam asta, şi pe urmă, scriam cu un beţişor, cu un pai. Aşa am învăţat cuvintele. Aşa am învăţat engleză şi germană…“.

Şi, cum se zice azi pe Facebook, ce nu l-a omorât, l-a întărit. S-a reabilitat, fără să facă vreun compromis regimului care-i furase tinereţea. A început să predea. S-a pensionat de la catedră şi s-a apucat să scrie romane cu puternice influenţe autobografice.

„Tinereţe furată“, romanul-cronică al dragului Teacher, e distribuit azi, 11 noiembrie, cu ziarul „Adevărul“, la preţul de 14,99 lei. Citiţi-l, e nepreţuit.