INTERVIU Scriitoarea Ludmila Uliţkaia: „Nu vreau să fiu percepută ca o revoluţionară care îşi doreşte doar să rupă gâtul puterii“

INTERVIU Scriitoarea Ludmila Uliţkaia: „Nu
vreau să fiu percepută ca o revoluţionară care îşi doreşte doar să rupă gâtul
puterii“

Ludmila Uliţkaia                                     FOTOGRAFII: Eduard Enea

Cunoscuta scriitoare de origine rusă Ludmila Uliţkaia (73 de ani), care şi-a lansat în România, la Timişoara şi la Bucureşti, romanul „Imago“ din 2010, vorbeşte despre menirea literaturii „grele“ într-o lume ce îşi iese din ce în ce mai mult din ţâţâni

De formaţie biolog, Ludmila Uliţkaia, astăzi una dintre cele mai importante şi aclamate scriitoare de origine rusă din lume, a venit pentru prima dată în România în toamna acestui an pentru a-şi lansa cel mai recent roman tradus în româneşte, „Imago“ (Editura Humanitas Fiction, traducere de Gabriela Russo). S-a întâlnit cu cititorii şi la Timişoara, şi la Bucureşti. Tradusă în peste 20 de limbi pe întreg globul, Ludmila Uliţkaia nu este numai o scriitoare de succes, ci şi o voce puternică în spaţiul public. De curând, Ludmila Uliţkaia declara pentru cotidianul britanic „The Guardian“ că nu se teme de Vladimir Putin. La Moscova, s-a încăpăţânat să scrie o serie de cărţi pentru copii într-un proiect alături de UNESCO despre a învăţa arta toleranţei, deşi iniţial, reacţiile au fost ostile. A trecut printr-un cancer la sân, pe care l-a tratat în Israel şi, în anul 2015, a publicat o nouă carte, inspirată de bunicul ei. „Aşa de mult m-au obosit drumurile, că nu mai am nici emoţii“, spune Ludmila Uliţkaia înaintea interviului de la Librăria Humanitas Cişmigiu din Bucureşti. Vorbeşte fără să gesticuleze şi nu-şi mişcă niciun muşchi de pe faţă. Din când în când, intonează mai degrabă din voce câte un râs. Despre Ludmila Uliţkaia circulă o legendă că, în tinereţe, a spintecat un şoarece la o disecţie fără să ezite niciun moment.

„Adevărul“: Cum au fost zilele petrecute în România, aţi apucat să vedeţi ceva din Bucureşti?

Ludmila Uliţkaia: Sunt pentru prima dată în România. Înainte să ajung aici, am fost în Ungaria - ştiu destul de bine Budapesta, acolo am fost deja de câteva ori. Aş putea spune că am văzut România din tren. Imaginea este destul de tristă. Casele dărăpănate, locurile lipsite de viaţă, cu atât de puţini oameni, mi-au amintit de Rusia profundă, acea Rusie îndepărtată de centru. Poate că este chiar mai rău decât ce am văzut. Şi Bucureştiul este un oraş trist - păcat de arhitectura lui frumoasă - mi s-a părut neîngrijit şi sărac. Sunt unele lucruri din Bucureşti care îmi amintesc de Odessa... Arhitectura de aici necesită restaurări, ani de investiţii. Însă, dacă este să vorbesc despre întâlnirea cu cititorii mei, nu pot decât să spun că şi la Timişoara, şi la Bucureşti am avut de-a face cu un public viu, foarte interesat de ceea ce se întâmplă în spaţiul cultural. Aşadar, impresiile mele sunt diverse.

Ce sentimente aveţi faţă de faptul că literatura dumneavoastră e tradusă în limba română?

E greu să fac o evaluare a traducerii. Dar când vezi reacţii atât de frumoase din partea cititorilor şi că o carte se bucură de popularitate înseamnă că traducerea este bună. În toţi aceşti ani în care a lucrat la cărţi, este prima dată când am întâlnit-o pe traducătoare, pe Gabriela Russo. M-a impresionat nivelul ei ridicat de cultură, cunoaşterea a tot ce înseamnă spaţiul rusesc. Şi mai există un lucru care mi-a plăcut mult şi pe care l-am regăsit şi la Bucureşti: acest nou format al librăriilor – ideea de a reuni în acelaşi loc şi vânzarea de carte, şi cafeneaua, şi un spaţiu de întâlnire literară.

„Oamenii citesc din ce în ce mai puţin“


Există doi poli în literatura şi în viaţa dumneavoastră: Rusia şi Israelul. În ce fel aţi spune că v-au inspirat?

Merg des în Israel, am călătorit cât am scris cartea „Daniel Stein, traducător“ şi viaţa a făcut în aşa fel ca după ce am terminat de scris, să mă întorc în Israel pentru tratament. Dar locul în care trăiesc şi locul pe care îl pot numi casa mea este Rusia. Chiar dacă o părăresc destul de frecvent pe parcursul unui an, Rusia este singurul loc din care mă inspir. În Israel, m-a uimit deschiderea oamenilor, pe toate planurile – şi cultural, şi social, şi relaţional. Însă limba în care gândesc rămâne limba rusă. Şi chiar dacă în Israel sunt mulţi vorbitori de rusă – imigranţi ruşi –, totuşi, nu simt complet ce se întâmplă. Neştiind limba unei ţări, pierzi.

Veniţi dintr-o cultură în care multă vreme literatura a circulat în samizdat şi în acelaşi timp sunteţi, astăzi, ceea ce putem numi o scriitoare de succes - un succes pe care, mărtutiseaţi, nu-l anticipaţi. De ce?

Trăim într-o lume comună, o lume deschisă tuturor şi nu mai putem spune că o carte sau un demers literar este specific numai unui anumit spaţiu. Peste tot, în ultimii zece ani, oamenii citesc din ce în ce mai puţin. Cărţile exercită o influenţă din ce în ce mai mică asupra oamenilor. Mai importante şi cu un impact mai puternic sunt astăzi alte arte: cinematografia şi muzica.

Vă îngrijorează?

Nu mă îngrijorează deloc. Nu poţi să controlezi fenomenul cultural. Doar conducătorii politici îşi pot închipui că fac asta, că dau direcţii. Se înşală. În realitate, nu putem să fim decât nişte observatori ai acestui tablou al schimbărilor care se produc în viaţa culturală şi în existenţele oamenilor. Dacă acum cincizeci de ani, literatura era centristă, iar lumea se concentra pe asta, acum atenţia s-a mutat în spaţiul virtual. Internetul este din ce în ce mai importat şi nu poate fi negat ca fenomen. Responsabilitatea omului în această vreme a spaţiului virtual este mult mai mare pentru că nu mai există o politică de stat care să direcţioneze societatea spre ceea ce trebuie să citească, ci omul însuşi alege şi trebuie să selecteze din multitudinea de oferte care i se oferă online.

„Cenzura în mass-media rusă este aspră“

FOTO: Le Figaro

Cum vă explicaţi că nu aţi fost cenzurată?

Puterea nu mai alocă un spaţiu atât de important literaturii ca factor care poate să influenţeze hotărârile celorlalţi, alegerile lor. Explicaţia vine tot din această lipsă de interes a puterii faţă de forţa literaturii. Puterea noastră – şi am în vedere mai ales funcţionarii, deci cei care o pun în aplicare – are un nivel cultural scăzut şi mă îndoiesc că sunt mulţi
cei care citesc cărţi importante. În schimb, cenzura în mass-media este aspră. Ultimele televiziuni şi publicaţii care au rămas independente se închid rând pe rând. Iar cele mai strălucite producţii teatrale sau spectacole de operă sunt cenzurate altfel: s-au creat nişte mişcări huliganice, extremiste. Se organizează proteste care duc la închiderea spectacolelor. Şi, bineînţeles, statul asistă, e pasiv, dar sunt convinsă că de fapt susţine acest tip de cenzură din partea unei anumite părţi din societate. Chiar de curând, la Moscova un cunoscut activist în domeniul culturii, Konstantin Raikin, directorul Teatrului Satirikon, a făcut o prezentare foarte interesantă. A subliniat tocmai faptul că statul nu are dreptul să se amestece în cultură, pentru că în sine, cultura, este susţinută din impozitele pe care cetăţenii le plătesc. Singurul care poate amenda, care poate hotărî ce spectacol are sau nu succes este publicul. Acum, să vedem ce obţinem în urma acestei intervenţii – a fost publică... Nu excludem nici varianta ca Teatrul Satirikon să fie închis.

Şi dumneavoastră sunteţi cunoscută ca activistă pentru drepturile omului. Într-un peisaj dificil ca acesta din Rusia, ce vă susţine să continuaţi lupta?

N-aş putea să spun că sunt o activistă în sensul propriu al cuvântului. În sine, nu-mi place politica. O consider o parte respingătoare a vieţii mele. Oamenii folosesc această resursă enormă reprezentată de spaţiul virtual pentru a-şi expune nemulţumirile. Iar eu, ca figură cât de cât publică, încerc să susţin şi să iau parte la mişcarea socială creată pe internet. Să vă dau un exemplu. Chiar de aici, din România, am scris şi semnat o petiţie despre cazul unui băiat orfan, cu invaliditate gradul trei, care după ce a împlinit 18 ani, a fost dat afară din cămin şi nu i s-a asigurat alt spaţiu de locuit. Se întâmpla într-o mică provincie îndepărtată din Rusia. Aşa că am scris şi am semnat petiţia pentru a determina administraţia oraşului respectiv să-l ajute pe orfan. Nu fac decât să catalizez, să ajut cu numele meu. Toată activitatea mea publică nu este îndreptată împotriva puterii, ci este orientată spre a o ajuta să funcţioneze mai bine.

Nu vreau să fiu percepută ca o revoluţionară care îşi doreşte doar să rupă gâtul puterii, ci vreau să o ajut să funcţioneze şi să-şi facă treaba mai bine. Statul trebuie să-şi îndeplinească anumite obligaţii faţă de popor. Aşa că, atâta vreme cât plătim impozite, vă rog, faceţi în aşa fel încât să ne fie bine, nu băgaţi bani în nişte războaie lipsite de sens cum ar fi cel din Ucraina! 

„Bunicul a ieşit din lagăr numai după ce şi-a cusut singur un costum“

Aveţi o viaţă de roman.

Exact aşa cum aţi spus: o viaţă de roman.

Cum aţi fost crescută, ce valori aţi dobândit din familie?

Au existat mai multe persoane care m-au influenţat. Iată trei dintre ele: străbunicul – mi-l amintesc foarte bine –, bunicul – care este şi eroul celei mai recente cărţi pe care am scris-o, „Scara lui Iacov“ – şi bunica. Mi-au dat o educaţie de şcoală veche, adică adevărata educaţie, cea care a fost înainte de comunism. La fel de importante pentru mine sunt relaţiile cu prietenii, întâlnirile, pentru că îmi place să discutăm fără sfârşit. Am avut parte şi de multe prietene profesoare, reprezentante ale vechii generaţii, deci, la fel, persoane cu o altă educaţie. Puterea sovietică ne-a învăţat două lucruri: frica şi tăcerea. Or, oamenii din vechea generaţie nu funcţionau astfel. În plus, sunt şi o fire foarte curioasă, îmi place să învăţ lucruri noi, să cercetez de una singură. Literatura care mă interesează cel mai mult este literatura de popularizare ştiinţifică. E fascinant, în fiecare zi se descoperă câte ceva nou. Ţine, cred, până la urmă şi de formaţia mea de bază – biolog.

Pentru că l-aţi menţionat pe bunicul dumneavoastră, citisem undeva că l-aţi văzut pentru prima dată când a ieşit din lagăr pentru a fi deportat.

Da, l-am văzut acea singură dată. Aveam vreo 11 sau 12 ani. Bunicul a fost închis într-unul dintre cele mai cumplite lagăre politice, cu un regim foarte strict. Era lipsit de anumite drepturi civile şi apoi a fost deportat. Pentru a călători prin Rusia, bunicul avea nevoie de un permis special. L-am văzut când a trecut prin Moscova în drumul dinspre lagăr spre locul de deportare.

Ce vă mai amintiţi despre acel moment?

Nu-mi amintesc ce am vorbit cu el. Însă mi-a rămas în minte felul în care arăta. Bunicul era un om foarte îngrijit, atent cu sine însuşi, şi mereu purta mustaţa perfect tăiată. Şi atunci era curat şi îmbrăcat frumos. Aveam să aflu mai târziu, din scrisorile pe care le-am citit cu multă atenţie şi pe care le-am folosit pentru documentarea cărţii „Scara lui Iacov“ că bunicul era o persoană bine organizată şi aprecia frumosul. Şi tot din scrisori am aflat că înainte de a veni spre Moscova pentru a se duce spre locul de deportare, a stat mai întâi şi şi-a cusut singur un costum. Atât de demn era.

„Prima carte mi-a apărut când aveam deja 50 de ani“

Când aţi scris pentru prima dată ceva?

Încă din copilărie am scris jurnale, schiţe, scrisori, iar în tinereţe – versuri. Apoi, am scris teatru, cărţi pentru copii şi scenarii. Însă prima carte mi-a apărut când aveam deja 50 de ani, deci o minte destul de coaptă. Să vă spun drept, am senzaţia că am scris dintotdeauna.

Aveţi un loc anume din Rusia care vă e aproape?

N-aş putea numi unul singur. Rusia este o ţară enormă. Şi sunt, de fapt, foarte multe mici locuri şi imagini din care se compune. La fel cum sunt foarte multe voci şi foarte multe idei care se mişcă în sensuri diferite, dar coexistă în această Rusie. Îmi amintesc de o parabolă din Orient care spune că, întrebându-i pe orbi ce este un elefant, un înţelept le-a adus unul şi i-a îndemnat să pună mâinile pe el. Unii l-au apucat de coadă, alţii de cap, şi, astfel, fiecare şi-a reprezentat elefantul în funcţie de locul pe care l-a atins. Aşa e şi cu Rusia.

În ce fel vă raportaţi la libertate?

Suntem într-o perioadă în care există o criză de înţelegere a noţiunilor. Ele trebuie redefinite. Pentru că, atunci când discutăm unii cu alţii, fiecare înţelege lucrurile în felul în care a fost învăţat să le înţeleagă. Aşa că ce cred este că libertatea reprezintă de fapt o necesitate care trebuie conştientizată. În prima parte a vieţii, suntem educaţi astfel încât să devenim robii propriilor obişnuinţe. Cumva, suntem aproape obligaţi, ni se impune un anumit tip de relaţie de iubire faţă de părinţi, o dependenţă faţă de o idee, faţă de prieteni, sau faţă de natură şi toate acestea sunt de fapt nişte odgoane care ne ţin legaţi de o imagine preconcepută. Şi, astfel, nu facem altceva decât să ne limităm singuri propria libertate. Deci, totul vine din noi. După ce ai devenit robul acestor idei preconcepute, pe măsură ce înaintezi în viaţă începi să testezi veridicitatea celor impuse din copilărie, pe care le-ai acceptat ca fiind normale şi ale tale, şi încet, încet, te apuci să tai din dependenţe. Abia atunci un om începe să se elibereze. 

Cărţi vândute în milioane de exemplare

 Numele: Ludmila Uliţkaia

Data şi locul naşterii:
21 februarie 1943,
Davlekanovo, Rusia

Studiile şi cariera:

Şi-a luat licenţa în biologie la Universitatea din Moscova, apoi a lucrat în cadrul Institutului de Genetică.

La sfârşitul anilor ’70 se an-
gajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova şi scrie scenarii de film.

Primul său roman, „Soniecika“, a fost nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă şi recompensat cu premiile Médicis étranger şi Giuseppe Acerbi.

Printre cele mai importante scrieri ale sale: „Medeea şi copiii ei“ (1996), „Cazul Kukoţki“ (2001), distins cu premiul Booker, „Fetiţele“ (2002), „Al dumneavoastră sincer, Şurik“ (2003), desemnat Romanul anului 2004 în Rusia, „Daniel Stein, traducător“ (2006) şi „Imago“ (2010). În anul 2015, publică „Scara lui Iacov“.

Ludmila Uliţkaia este distinsă cu Officier de la Légion d’honneur (2013) şi deţine Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană (2014).

Locuieşte în: Moscova

citeste totul despre: