Cît valorează un premiu literar în România?

Urmăresc, de cîteva zile, forfota publicistică provocată de acordarea premiului naţional pentru poezie. “Lung prilej de vorbe şi de ipoteze”, vorba unui poet de demult. N-aş vrea să mă amestec în corul de păreri pe tema “cine are dreptate”. Încerc doar să înţeleg care-i miza bătăliei.

Pe scurt, eu am înţeles aşa: un juriu a premiat un poet. Mai mulţi scriitori au contestat premiul, pe motiv că există alţi poeţi mai buni, şi au cerut demisia de onoare a juriului. Pînă aici, nimic nou sub soare. Au mai existat asemenea contestări ale premiilor – şi în literatură, şi în teatru, şi în film. Nu doar la noi, ci şi la case mai mari, inclusiv la Premiile Nobel pentru literatură. Unii combatanţi au cerut “docomentul”: un proces-verbal, ceva, care să arate cum s-a votat, în numele principiului transparenţei. N-a mai fost nevoie de vreun document, căci cîţiva membri ai juriului au spus singuri că n-au votat în favoarea premiatului.

Dar la ce foloseşte transparenţa în asemenea situaţii? Căci nu e vorba de politici publice ori de contracte pentru autostrăzi, ci doar de evaluarea, pe criterii adesea diafane, a unei opere literare. Nici la alte premii literare serioase din lume nu se spune public cine şi cum a votat, jurizările sînt confidenţiale, iar juriul – indiferent de rezultat şi de opiniile unuia sau altuia – rămîne solidar. Iar cel mai important premiu de literatură de pe planetă – Nobelul – e şi cel mai secretos: nu se face public nimic, absolut nimic, doar se anunţă, solemn, numele laureatului.

Şi atunci, care e miza? Sigur, se cheamă “premiu naţional de poezie”, ceea ce ar însemna că are o valoare simbolică notabilă. Dar care e impactul său real în public, în societate? Sînt convins că dacă am face un sondaj naţional şi am întreba cine a primit respectivul premiu de 20 de ani încoace, extrem de puţini concetăţeni de-ai noştri şi-ar aminti vreun nume de poet. 

Vuiesc agenţiile de presă şi televiziunile cînd se acordă acest premiu de importanţă naţională? Cîtuşi de puţin. Este laureatul celebrat în vreun fel, pentru a-l impune în conştiinţa publică? Nici vorbă. I se reeditează iute cărţile şi sînt puse în librării cu banderola “laureat al premiului naţional pentru poezie”, cum se întîmplă cu cărţile laureaţilor premiului Goncourt sau ale altor premii de pe lume? Ei, aş!, reeditările costă, iar poezia nu se vinde, ce, eşti copil? E invitat în ziua aceea la vreun telejurnal să citească o poezie, măcar aşa îl mai văd cîteva sute de mii de persoane (în funcţie de rating-ul postului TV)? Nici atît. Cu alte cuvinte, impactul premiului trece peste gardul care înconjoară breasla şi un public foarte restrîns, pasionat de literatura română contemporană? Mă tem că nu. Şi atunci?

În România de azi, cărţile unor mari scriitori contemporani (repet, mari!) se vînd în maximum 2000 de exemplare (iar asta se cheamă succes!). Elevii îşi întreabă profesorii şi părinţii dacă “există şi scriitori vii”, pentru că în manualele de şcoală sînt mai ales texte ale scriitorilor morţi, iar de văzut vreun scriitor în carne şi oase, n-au văzut, căci foarte rar se organizează lecturi publice şi întîlniri cu scriitorii prin şcoli şi licee. Nici la televizor nu prea sînt ocazii de a vedea scriitori, căci producătorilor TV le-a intrat în cap că scriitorii (şi cultura, în general) nu fac audienţă, iar TVR Cultural s-a desfiinţat prosteşte. Nici măcar în bibliotecile publice nu intră prea multe cărţi ale autorilor contemporani, căci sistemul de achiziţii e greoi şi birocratic, iar banii sînt puţini.

În 25 de ani de libertate, nu s-a făcut niciun studiu serios despre cine citeşte în România, de ce, care sînt motivaţiile lecturii. Nici vreo strategie pentru promovarea lecturii (au existat doar cîteva campanii pe tema asta, de obicei pornite din iniţiative private, de la vreun ONG, de la tineri entuziaşti...). S-au făcut însă cîţiva ani la rînd nişte barometre ale consumului cultural, din care rezultă că publicul cumpărător de cărţi e relativ restrîns. Se cumpără mai mult literatură străină decît literatură română. Nu, nu “moare cultura”, cum se tot spune de atîta timp, dar nici nu stă pe roze. Iar cei interesaţi de literatura română contemporană sînt foarte, foarte puţini. În aceste condiţii, la ce foloseşte spălatul rufelor în public? Căci despre jurii, criterii de evaluare, proceduri şi regulamente pentru acordarea premiilor şi altele asemenea ar trebui să se discute în şedinţele breslei, nu în presă. Publicul – oricum fragil – va fi cu siguranţă dezamăgit de acest spectacol al orgoliilor şi contrelor scriitoriceşti.