„Privind prin ferestre“, de Tatiana Mărgescu. Cum să tragi cu ochiul prin ferestrele caselor din Bucureşti
0
"Privind prin ferestre”, de Tatiana Mărgescu, este titlul uneia dintre povestioarele acestei cărţi, devenit şi titlul cărţii în sine, şi vine de la plăcerea Tatianei Mărgescu de a „trage cu ochiul” prin ferestrele caselor din Bucureşti.
Tatiana Mărgescu este una dintre scriitoarele cele mai îndrăgite de publicul Editurii Vremea. Prima sa apariţie între copertele unei cărţi Vremea a fost în „rol” de personaj al titlului „Povestea unei doamne din Bucureşti: Tatiana Mărgescu” a celebrei serii de autor Victoria Dragu Dimitriu. Se întâmpla în anul 2016, şi de atunci doamna noastră din Bucureşti s-a transformat în narator, venind cu mai multe amintiri minunate: „Dantele, dantele”, „Bijuteriile Josephinei Dengel”, „Zozo şi alte povestiri”, şi cel mai recent titlu - „Privind prin ferestre”.
Povestirile sunt uşoare, pline de parfumul unei alte epoci, marcate de romantism şi simţul umorului. Tatiana Mărgescu descrie un Bucureşti al oamenilor de altădată, al doamnelor şi domnilor cu maniere aristocrate, dar uneori cu destine nedrepte sau triste. Toţi oamenii care i-au marcat viaţa, prietene şi colegi de facultate, profesori şi angajatori, membri de familie şi vecini, reînvie în paginile acestei cărţi, transformaţi în adevărate portrete literare. Odată cu ei reînvie societatea de demult a Capitalei, cu locuri poate dispărute sau de care se leagă amintiri emoţionante pentru cei mai mulţi dintre noi.
„Privind prin ferestre” este titlul uneia dintre povestioarele acestei cărţi, devenit şi titlul cărţii în sine, şi vine de la plăcerea Tatianei Mărgescu de a „trage cu ochiul” prin ferestrele caselor din Bucureşti; o frântură de încăpere, un fir de perdea, un colţ de tablou sunt suficiente pentru a-i inspira scriitoarei curioase portretele măcar emoţionale ale celor care locuiesc la interior – un joc fascinant al imaginaţiei care transpune cititorul într-o lectură extrem de plăcută şi liniştitoare.
„Privind prin ferestre” este deci o carte fermecătoare, despre care să poţi povesti ulterior cu plăcere celor dragi.
"Privind prin ferestre
De mic copil mi-a plăcut să privesc pe ferestrele luminate, prin care se zăresc rafturile unei biblioteci, un tablou sau chiar o vază cu flori, mai ales în anotimpurile când ziua devine tot mai scurtă – plăcere pe care o am şi în prezent. Pentru mine nu a fost şi nu este curiozitatea de a intra în intimitatea oamenilor, ci aceea pe care ţi-o dă admirarea unui tablou, care în mintea mea poate deveni fie colţul unei scene de teatru, fie o secvenţă de film, precum un fotoliu adânc şi comod lângă care îţi închipui că tronează o măsuţă pe care se află cărţi, ziare sau reviste interesante…
Da, la ferestrele de la etajele superioare se poate admira numai plafonul încăperii, luminat fie de plafoniera din fier forjat, fie de un superb candelabru de Murano sau o lustră cu şase braţe de alamă (lămpi olandeze), ori o lumină caldă, blândă, dată de aplicele prinse de un perete. Poţi zări şi o lampă înaltă cu picior cu abajur modern sau vechi făcut din mătase plisată care luminează partea de sus a unui fotoliu adânc şi comod, lângă care-ţi închipui că tronează o carte sau ziare şi reviste interesante… dacă fereastra luminată este amplasată la parter sau etajul unu, prin perdeaua dată la o parte, poţi zări un colţ de bibliotecă pe al cărei ultim blat se află o vază de sticlă sau porţelan pentru flori, un sfeşnic cu elemente Biedermeier, o veche lampă alimentată cu gaz lampant, două capete de răţuşte din bronz (limitatoare pentru cărţi), un perete decorat cu mici acuarele sau chiar un portret pictat în ulei într-o manieră clasică şi câte şi mai câte…
Dacă fereastra este înaltă şi îngustă, poţi vedea chiar o parte din rampa frumos sculptată în lemn a unei scări, care duce undeva (etaj mansardat sau pod). Ani de zile, trecând pe o anumită stradă din Bucureşti, umbrită de platani bătrâni, cu case cu cel mult un etaj, am admirat o fereastră de la parter, prin care se putea zări o scară modernă din lemn, vopsită în alb, iar pe marginile treptelor se observau obiecte decorative vopsite în culori vii, dar armonioase, intercalate cu mici ghivece cu flori multicolore. Din păcate, imobilul a fost vândut, iar noii locatari au seara obiceiul să tragă voleurile. Desigur, privind ferestrele, în gând îţi imaginezi şi cum e mobilată încăperea. Prin anii 1946-1947 era destul de dificil să-ţi poţi angaja o subretă (ca în vodeviluri), adică o tânără frumuşică, subţirică, veselă, dezgheţată. De fapt, era o servitoare, pe care o plăteai pentru primirea clienţilor: medicilor, avocaţilor, oamenilor de afaceri. Vremurile erau „tulburi” cum se zicea, iar majoritatea fetelor în casă preferau să se angajeze cu carte de muncă – femei de serviciu sau muncitoare necalificate. Un cunoscut avocat bucureştean a cărui soţie, de profesie medic, fusese colega de facultate a tatălui meu, l-a întrebat odată pe acesta dacă nu cunoaşte o astfel de persoană.
Domnul avocat D avea în Bucureşti, pe Calea Victoriei, un cabinet de avocatură format din trei camere, într-un bloc elegant. Camera cea mai mică era situată chiar lângă intrare şi servea drept salon de aşteptare, destinat clienţilor. Încăperea era mobilată cu fotolii comode, îmbrăcate în pluş, măsuţe cochete.
Pe parchet erau amplasate covoraşe tip persan, iar pe pereţii încăperii acuarele, operele unor artişti plastici de renume. Subreta avea sarcina să primească clienţii, ajutându-i, după anotimp, la scoaterea paltoanelor, pardesielor şi la scuturarea cu… măturica a zăpezii de pe încălţăminte. Mai avea sarcina să le aducă pe o tavă de argint cafea şi dulceaţă de cireşe amare.
Chiar dacă nu aveau clienţii chef să consume aceste preparate de casă, trataţia era obligatorie, intrând în preţul onorariului piperat. Fina Lina fusese botezată de către bunicii paterni. Provenea dintr-o familie modestă din punct de vedere material, având mulţi fraţi şi surori. Tatăl meu s-a gândit să-i facă un bine…
În concluzie, cu acordul ei şi al familiei, a adus-o în Bucureşti, la noi acasă, pentru o zi-două în vederea unui scurt instructaj făcut de mama mea. Tot aceasta i-a cumpărat o rochie de culoare neagră pe măsură (era cam plinuţă), ornată cu un modest guleraş alb. Mai greu a fost cu basmaua de pe cap, la care fina nu dorea să renunţe… În final a acceptat o mică boneţică albă pe păr şi un şorţuleţ de pânză de aceeaşi culoare. Condusă la biroul avocatului, i s-a explicat cum trebuie să procedeze la primirea unui client. …
Şi a sunat primul client. Fina Lina i-a deschis, l-a ajutat să-şi scoată haina, indicându-i un fotoliu pe care să se aşeze, apoi s-a dus să aducă trataţia obligatorie. Ghinionul ei a fost ca tocmai atunci să iasă din cabinet avocatul, care conducea un client. Domnul avocat, zâmbind subţire, i-a făcut Linei observaţia că a uitat să aducă şi apa.
„Tot pe tavă, Lino!”. Drept pentru care, subreta s-a întors cu aceeaşi tavă, fără pahare, dar plină cu apă… Ponoasele le-a tras tata: observaţii de la avocat, observaţii cu ton mai ridicat de la mama („Ţi-am spus eu să nu te bagi, că este o toantă!”). În plus, i-a plătit Linei biletul de tren pentru întoarcere, mama adăugându-i o pungă din pânză, umplută cu cozonaci, chec şi bomboane pentru fini… Există în popor o vorbă, dar nu pot s-o reproduc (Facerea de bine…)". ("Privind prin ferestre", de Tatiana Mărgescu, Copyright Editura Vremea)
Se încarcă comentariile...
