Enescu, omagiat în revista „BBC Music“

Publicat: 29.08.2015 07:55

Ultima actualizare: 06.08.2022 20:06

Pe 19 august s-au împlinit 134 de ani de la naşterea lui George Enescu, singurul compozitor român care face parte din patrimoniul cultural universal. În 2015 s-au împlinit şi 60 de ani de la moartea compozitorului.

Într-un interviu realizat de criticul de operă Alexandru Pătraşcu, muzicologul britanic Erik Levi (60 de ani) vorbeşte despre viaţa şi opera lui Enescu. Profesor de muzică la Universitatea Royal Holloway din Londra, a semnat un portret dedicat lui George Enescu, în numărul curent al revistei „BBC Music“, la rubrica intitulată „Compozitorul lunii“. „BBC Music Magazine“ este o revistă lunară britanică, care apare din 1992, dedicate muzicii clasice. Cuprinde, însă, şi secţiuni despre jazz şi despre muzica din întreaga lume. Primul număr a fost publicat în iunie 1992 de compania BBC Worldwide.

Editorul adjunct al revistei „BBC Music“ a propus realizarea unui astfel de articol despre George Enescu, întrucât publicaţia nu a scris nimic despre compozitorul român în toţi aceşti ani. Erik Levi a studiat, de-a lungul timpului, câteva lucrări semnate de Enescu şi s-a arătat interesat să continue cercetarea pentru un articol. De asemenea, îşi dorea să prezinte opinia lui Martin Anderson, colegul său şi editorul cărţii „George Enescu: His Life and Music“, scrisă de Noel Malcolm. În paginile lucrării respective, se găseşte următoarea afirmaţie despre Enescu: „o personalitatea marcantă a primei părţi a secolului al XX-lea, care încă aşteaptă să fie descoperită şi pusă pe harta muzicală“.

Muzicologul britanic Erik Levi a povestit despre participarea la concertul din Londra, când Vladimir Jurowski a dirijat, în premieră, „Simfonia a III-a“ de George Enescu, pe scena Royal Festival Hall.

„Era prima oară când se cânta „Simfonia a III-a“ la Londra. Sala a fost plină. Problema la Londra, şi poate nu e cazul la Bucureşti şi nici în alte oraşe mari europene, ca Viena sau Berlin, unde un concert se cântă de trei ori, este că un concert se cântă o singură dată. Iar eu cred că acest concert ar fi avut numai de câştigat, dacă ar fi existat mai multe spectacole. (…) De acolo, de unde stăteam, mi s-a părut că echilibrul sunetului nu a fost întotdeauna foarte bun. Dar Jurowski este un dirijor care îi poate inspira pe ceilalţi şi, prin urmare, concertul cu „Simfonia a III-a“ de Enescu a avut multe momente extraordinare şi emoţionante“, îşi aminteşte Levi.

Cea mai interpretată lucrare a lui Enescu a fost şi rămâne „Rapsodia Română“, „un fel de şlagăr“, aşa cum o

numeşte Erik Levi. Este singura piesă orchestrală de Enescu pe care a dirijat-o Sergiu Celibidache. În 1978, pe când locuia în Germania, a fost invitat la Ateneul Român, unde a cântat „Rapsodia I“, la pupitrul Orchestrei Filarmonicii „George Enescu“.

Publicarea partiturilor lui Enescu

Muzicologul britanic consideră că Enescu nu a avut un editor important care să lucreze pentru el şi să îi promoveze muzica. Se gândeşte că, dacă ar fi avut un contract cu Universal Edition sau Schott, cele două mari edituri muzicale ale secolului XX, poate că Enescu ar fi fost mai prezent şi ca temă de cercetare, dar şi în programele diferitelor concerte. În anii ’20, din catalogul editurii muzicale Universal Edition făceau parte nume precum Schoenberg, Zemlinski, Schreker, Weill, Berg, Webern şi Krenek. „Cu toate că era destul de productiv la acea vreme, numele lui nu apare nici în publicaţia firmei Schott, adică revista «Melos», nici în «Anbruch», revista casei Universal Edition“, explică Levi. Pentru ca muzica lui Enescu să fie şi mai cunoscută, editurile ar trebui să îi publice lucrările.

„Cea mai bună soluţie ar fi convingerea directorului unei mari companii, cum ar fi Schott sau Boosey & Hawkes, să găsească proprietarul drepturilor. Publicarea unei ediţii complete a tuturor compoziţiilor lui Enescu, o ediţie critică, ce ar include şi greşelile din partituri, ar fi o adevărată aventură. Sunt convins că există muzicologi în România care cunosc compoziţiile lui Enescu şi ar putea să le editeze. Şi ar fi bine să fie incluse şi lucrările neterminate“, a spus Levi în interviu.

Casa de discuri Classic Produktion Osnabrück (CPO) din Germania va lansa peste câteva luni „Simfonia a patra“, după ce a lansat deja o înregistrare cu „Simfonia a V-a“, pe care Enescu nu a terminat-o şi care a fost continuată de compozitorul şi muzicologul român Pascal Bentoiu.

Constantin Silvestri, când deja emigrase în Marea Britanie, spunea că i-ar fi plăcut să dirijeze mai mult Enescu, dar nu reuşea să găsească partituri. Silvestri îl cunoscuse personal pe Enescu.

Modestia lui Enescu

„Enescu nu era atât de plin de sine, de fapt, nu ştiu dacă nu cumva era atât de modest, încât să spere că muzica

lui va fi apreciată pur şi simplu prin şi pentru calitatea ei.

Igor Stravinski, de exemplu, şi-a promovat destul de agresiv muzica şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă să obţină comenzi de compoziţii. Dar, după părerea mea, Enescu a fost destul de timid din acest punct de vedere. Prin urmare, este o combinaţie între lipsa diseminării, lipsa disponibilităţii lucrărilor şi faptul că Enescu era rezervat faţă de ideea de a fi mai egocentric în legătură cu muzica sa“, aşa îl descrie muzicologul britanic pe compozitorul român.

Fragmente din articolul publicat în „BBC Music“

„Istoria muzicii este presărată cu nenumărate exemple de compozitori care au fost lăudaţi de contemporani, dar care rămân în prezent neglijaţi şi subevaluaţi pe nedrept. O asemenea soartă a avut românul George Enescu, cu excepţia ţării sale, unde încă este considerat un simbol cultural. Neglijarea lui Enescu în alte ţări, totuşi, este de neînţeles, cu atât mai mult cu cât unii dintre cei mai influenţi muzicieni ai secolului ai XX-lea au exprimat elogii spectaculoase la adresa lui. După părerea lui Pablo Casals, Enescu a fost fără echivoc «.cel mai mare fenomen muzical după Mozart». Yehudi Menuhin, care a petrecut mai mulţi ani studiind împreună cu Enescu, a repetat această apreciere: «Enescu a fost un om extraordinar, cel mai mare muzician şi influenţa cea mai formativă de care am avut vreodată parte». (…)

După ce m-am cufundat în lumea muzicală fabuloasă şi atât de variată a lui George Enescu, nu am nicio îndoială că este un mare compozitor al primei jumătăţi din secolul al XX-lea, care încă aşteaptă să fie redescoperit“. (…)

„Talentul de muzician al lui Enescu a fost într-adevăr prodigios. Şi-a construit o reputaţie internaţională de lungă durată ca virtuoz al viorii, însă a fost un pianist la fel de talentat, posesor al unei tehnici splendide, care îi stârnea invidia prietenului său apropiat, Alfred Cortot. Dirijor proactiv, a muncit fără încetare pentru a îmbunătăţi viaţa muzicală din România, însă a avut frecvente apariţii în această calitate şi în Franţa, şi Statele Unite. Reputaţia sa de interpret era atât de mare, încât, în anii 1930, a fost solicitat ca potenţial succesor al lui Arturo Toscanini, în calitate de director muzical al Filarmonicii din New York.

Cu toate acestea, în ciuda darurilor sale fenomenale de interpret, principala preocupare a lui Enescu era compoziţia, şi pentru această activitate muzicală îşi dorea cea mai mare recunoaştere. Deşi catalogul său de lucrări publicate numără doar 33 opusuri, un număr relativ mic pentru cineva care a trăit peste 70 ani, a stăpânit aproape fiecare gen muzical major. Totuşi, singura piesă care apare oarecum în mod regulat în programele

concertelor din zilele noastre este „Prima Rapsodie Română“ – un potpuriu savuros de exuberant şi strălucit orchestrat de melodii de inspiraţie populară, compuse la începutul secolului al XX-lea, care reuşesc întotdeauna să ridice sălile în picioare. (…)

Enescu a fost uluitor de prolific la începutul carierei sale. Până la vârsta de nouăsprezece ani, compusese deja patru simfonii de ucenic, şi făcuse schiţele pentru mai multe concerte şi cvartete pentru coarde. Primul său opus publicat a fost „Poema română“, o suită simfonică pentru orchestră, în stilul lui Liszt, interpretată pentru prima dată la Paris în 1899, cu un succes deosebit. Chiar şi în lucrările sale relativ timpurii, se observă deja o voce individuală, mai ales în asimilarea atmosferică a doinei, o melodie improvizatoare melismatică extrem de ornamentată, care trădează o influenţă muzicală aproape de Orientul Mijlociu, şi în orchestrarea imaginativă care include şi un refren fără cuvinte. (…)

Idiomul muzical enescian reprezintă confluenţa a trei tradiţii distincte, stilul simfonic austro-german pe care l-a întâlnit la Viena, abordarea mai senzuală a armoniei şi timbrului preluată de la profesorul său Fauré la Paris, şi muzica populară română, cu improvizaţiile sale exotice, pe care a cunoscut-o în copilărie. (…)

De-a lungul carierei sale de compozitor, Enescu a adaptat în mod conştient gesturile muzicale baroce şi clasice pentru a-şi atinge propriile scopuri, însă fără a recurge la pastişă sau parodie. În acelaşi timp, muzica sa era impregnată cu un grad ridicat de pasiune. După cum a spus pe patul de moarte, «muzica porneşte de la inimă şi se adresează inimilor».

Peste 20 de lucrări ale lui Enescu, în Festival

Rapsodia nr. 1, 30 august, Orchestra Română de Tineret

„Vox Maris“, 1 septembrie, Orchestra Filarmonicii din Israel

Intermezzi pentru instrumente de coarde, 2 septembrie, Ansamblul din Scoţia