Constructe

1. PATRU GENERAŢII CULTURALE. Ele – generaţiile culturale – pot fi în număr de patru. Prima generaţie este a întemeietorilor. Ei defrişează spaţiul entropic al naturii şi, în esenţă, sau prin extensie, al Existenţei. Ei sapă şi aşază temeliile solide pentru ceea ce va fi. Întemeierea se face întotdeauna pe orizontală, în punctul de intersecţie şi delimitare dintre adânc şi înalt.

A doua generaţie este a constructorilor, care lucrează, prin definiţie, pe verticală. Ei încearcă să atingă cerul luptând împotriva gravitaţiei. „Exegi monumentum” spunea bătrânul Horaţiu.

A treia generaţie este a esteţilor. Ei umanizează şi rafinează spaţiul construit, dar după alte legi, conforme cu exigenţele inefabilului contemplativ.

A patra generaţie este generaţia barbarilor, care face praf şi pulbere tot ce-au construit generaţiile precedente. Barbaria este şi o stihie, indiferent dacă este naturală sau umană. Barbaria, ca şi civilizaţia, se desfăşoară pe cercuri, pe valuri; val-vârtej.

A cincea generaţie – chiar potrivit titlului – nu există, sau încă nu s-a născut.

De aceea, va trebui să intre în joc o altă primă generaţie, care să o ia de la un alt început:

„Podul de piatră s-a dărâmat,

A venit apa şi l-a luat.

Vom face altul pe mal în jos,

         Altul mai trainic şi mai frumos.”

2.  CONTEXTUL ŞI CARACTERELE

Mai întâi, au fost numite neutral „evenimente”. Or, „evenimentele” din 1989 au constituit o revoluţie în Istoria românilor. O revoluţie este mai mult decât o revoltă şi altceva decât o lovitură de stat, deşi le poate implica pe ambele, ca momente auxiliare sau secundare.

O revoluţie, însă, chiar adevărată fiind, nu creează caractere; ea le poate doar pune în joc, sau le poate adeveri. Revoluţia din 1989 a creat un nou context istoric. Incidenţa caracterelor – respectiv a atitudinilor – cu acest context s-a petrecut în cel puţin trei registre:

Pentru unii, spaţiul istoric s-a deschis până la un punct iresponsabil. Există o formă autentică a libertăţii şi nesfârşite forme degradate ale ei. Deşi tipologizează, cuvintele disting şi nuanţează, de unde nucleul unei familii de cuvinte: libertate, libertinism, libertinaj.

Pentru alţii, acelaşi spaţiu istoric s-a închis până la un punct nedrept, de unde şi varietatea tipologiei „vinovaţilor fără vină”. Sau a talentelor reale şi neactivate, dacă nu chiar stopate, delimitate şi limitate, eliminate din „mersul istoriei”.

Iar alţii, cum se spune, „au schimbat-o ca la Ploieşti”. Ca să se adeverească încă o dată că Eminescu şi Caragiale – clasicii sunt prin definiţie tipici – constituie cele două feţe ale unei singure medalii, de aur şi de cenuşă – niciodată de diamant – a istoriei poporului român.

Acesta este paradoxul care trebuie mereu dezlegat: contextul se poate schimba, caracterele, de oricare fel ar fi ele, rămân până la moartea lor.