Anii ’90 au fost marcaţi, orice s-ar spune, de războiul civil din fosta Iugoslavie: mai întâi zonele sârbe din noua Croaţie (Krajna şi Slavonia, cu asediile Vukovarului sau al Dubrovnikului), apoi – şi mai sângeros – cel din Bosnia-Herţegovina, cu teribilul asediu al Sarajevo-ului şi atrocităţi nevăzute în Europa de la cel de-al doilea război mondial (lagăre de concentrare, epurare etnică, masacre şi gropi comune etc.) Nicicând aripa rece a războiului – unul adevărat, nu „leşinături de cucoană“ – nu a fost mai aproape de graniţele ţării noastre (nici măcar acum, când agresiunea Rusiei la adresa Ucrainei, care deja s-a transformat în „conflict îngheţat“, se află totuşi mult prea departe de „grădina Maicii Domnului“).

Totul a culminat şi s-a terminat cu aşa-zisul „război din Kosovo“ (de fapt, punctul de unde pornise, încă din anii ’80, acest vălmăşag etnic), care-a dus la bombardarea de către americani pe scară largă a Serbiei (Belgradul este singura capitală europeană bombardată după WWII) şi, mai târziu, la debarcarea lui Miloşevici, dictator care era văzut ca izvorul răului. Lucrurile s-au stabilizat, dar tensiunile nu s-au stins şi răbufnesc din când în când. Oricând spirala violenţei etnice o poate lua de la capăt, chiar dacă de la punerea armelor jos au trecut, să zicem, peste 15 ani.

Un război fertil artistic

Era inerent ca evenimentele de-acum 20 de ani să-i inspire pe artiştii locali, pe cineaşti în primul rând, şi aşa s-a şi întâmplat: războiul ex-iugoslav a stimulat cinemaul sârbesc, şi nu numai, iar de-a lungul vremii am văzut, mai ales la festivalurile de film, multe pelicule excelente pe această temă. Anii ’90 au văzut şi erupţia unui cineast extrem de popular provenit din acest spaţiu, bosniacul Emir Kusturica (de fapt, acesta se afirmase încă din anii ’80, dar pentru noi el a devenit celebru şi îndrăgit de-abia după Revoluţie).

Aflat de ceva vreme în „cădere“ artistică „liberă“ (mai exact, după „Pisică albă, pisică neagră“, din 1998), socotit (doar) un regizor de „filme cu ţigani“, Kusturica şi-a mai plasat poveştile în timpul acelui război, şi la fel face şi în recentul „On the Milky Road“ (aşadar, nu „Calea Lactee“, care-i „Milky Way“, mai degrabă fiind un joc de cuvinte cu drumul pe care protagonistul duce zilnic laptele de la fermă până-n tranşeele soldaţilor), cu el însuşi şi cu Monica Bellucci în rolurile principale.

Trist an şi Isolda lui sau Mireasa „regelui Marc“

Kusturica se autodistribuie în rolul, bineînţeles, al unui (ex-)visător, fost profesor de pian (şi ţambal) în „civilie“, care şi-a pierdut de mult sufletul odată cu războiul. Îl regăseşte odată cu apariţia în preajma sa a sârbo-italiencei Monica Bellucci, promisa mireasă a comandantului Zaga (care încă mai hălăduie prin Afganistan), interpretat de actorul-fetiş al lui Kusturica, Miki Manojlovic. Zaga este fratele prietenei sale, Milena (Sloboda Micalovic), ex-campioană iugoslavă la gimnastică ritmică, aceasta insistând să facă nunta în aceeaşi zi.

Kosta (Kusturica) trebuie să aibă până atunci grijă de ambele mirese, dar, ca un alt Tristan, se îndrăgosteşte de cea a „regelui Marc“ Manojlovic. „Cine eşti?“; „Nu mai sunt femeia care eram“; „Nici eu nu mai sunt acel bărbat“, este momentul-cheie şi un frumos dialog iniţial între cei doi. Se vor regăsi însă amândoi, prin iubirea faţă de celălalt, şi vor trăi o frumoasă, dar şi tragică, poveste de „dragoste în vremuri de război“, de „holeră“.

Bellucci salvează filmul

Bineînţeles, filmul este egolatru, chiar dacă, de destule ori, se mai simte încă „gheara leului“. Kusturica, care nu-i actor profesionist (ştiu că a mai jucat destul, dar cred că ar fi trebuit să lase rolul principal unui actor adevărat, asta pentru binele filmului), a mai făcut un film doar pentru a se distra împreună cu fotbalistul său preferat, Maradona, şi, de data aceasta, de multe ori pare a fi făcut filmul doar pentru a-şi satisface „damblaua“ de-a o avea pe Monica Bellucci într-un film al său. Aceasta, în rolul Miresei, nu e Sophia Loren, dar, trecută de 50 de ani, s-a înţelepţit, iar privirea ei tristă, şi jocul actoricesc în genere, reuşesc să salveze, în mare, filmul şi scenariul său destul de inept, scris exclusiv, desigur, de Emir Kusturica (printre consultanţi, dramaturgul Gordan Mihic, scenarist la „Vremea ţiganilor“).

Mai interesante sunt, însă, pasajele în care ni se arată dezlănţuirea – războinică, erotică, artistică – a uneia dintre cele mai interesante şi specifice colectivităţi de pe faţa Pământului, cea sârbă. „A fost odată o ţară“, se intitula iniţial scenariul lui Dusan Kovacevic la filmul „Underground“, şi – văzând astfel de filme – nu poţi să te împiedici să te întrebi, iarăşi şi iarăşi, cum a fost posibil ca aceste „triburi“ (în sensul lui Desmond Morris, „Zoomenirea“) să-şi distrugă minunăţia de ţară.

Info

Pe Calea Lactee / On the Milky Road (Serbia-Marea Britanie-SUA, 2016)
Regia: Emir Kusturica
Cu: Emir Kusturica, Monica Bellucci, Sloboda Micalovic, Predrag „Miki” Manojlovic

3 stele

Citeşte şi: Omagiu Serbiei

PORTRET DE REGIZOR

Emir Kusturica – „a fost odată un regizor“



Regizorul ex-iugoslav Emir Kusturica (născut pe 24 noiembrie 1954, în celebra localitate Sarajevo, capitala republicii iugoslave Bosnia-Herţegovina) este unul dintre cele mai importante şi îndrăgite nume din cinemaul internaţional care-au apărut pe firmament în România anilor ’90. De fapt, lansarea cineastului se produsese încă din anii ’80, în 1995 Kusturica fiind deja celebru pentru faptul că fiecare film al lui „împuşca“ câte un premiu la unul dintre cele trei festivaluri de film cele mai importante: „Dolly Bell“ (1981) – Leul pentru debut la Veneţia, „Tata-i plecat în călătorie de afaceri“ (1985) – Palme d’Or la Cannes, „Vremea ţiganilor“ (1988, o capodoperă) – premiul de regie la acelaşi Cannes, „Arizona Dream“ (1993) – Ursul de Argint pentru regie la Berlin, „Underground“ (1995) – al doilea Palme d’Or şi intrarea într-un „club“ foarte select. Chiar şi „Pisică albă, pisică neagră“ (1998), comedia sa „cu ţigani“, a luat ceva premii la Veneţia, dar după aceea a început declinul cineastului, care rar mai captează atenţia cinefililor adevăraţi.

S-a şcolit la FAMU

Din cauza filmelor sale recente, considerate exclusiv „comedii cu ţigani“, multă lume nu îl cunoaşte pe adevăratul Kusturica, ignorând profunzimea primei părţi a operei sale. Dacă vedem cu atenţie filmele cineastului din anii ’80, putem înţelege de ce s-a prăbuşit Iugoslavia lui Tito şi de ce „a fost odată o ţară“. „Vă amintiţi de Dolly Bell?“ şi „Tata e plecat în călătorie de afaceri“ sunt filme coming-of-age desfăşurate pe fundalul comunismului titoist, dar în 1989 uluieşte la Cannes cu capodopera „Vremea ţiganilor“, cinema poetic plasat în interiorul acestei etnii. Acum începe şi colaborarea de excepţie cu compozitorul Goran Bregovic.

„Arizona Dream“, filmul făcut în America cu Johnny Depp, Faye Dunaway, Lili Taylor, Vincent Gallo şi Jerry Lewis, nu se dovedeşte mai prejos, iar în 1995 vine al doilea Palme d’Or pentru „Underground“, frescă a ascensiunii şi descompunerii Iugoslaviei timp de jumătate de secol. Să mai spunem şi că cineastul născut la Sarajevo (semnificativă este şi dificultatea încadrării sale etnice: sârb? bosniac? sârb bosniac? musulman? dar ce treabă are religia aici?) a absolvit prestigioasa şcoală pragheză FAMU în 1978, scurtmetrajele sale de-aici fiind distinse cu numeroase premii.

Top 5 filme importante

1. Vremea ţiganilor (Iugoslavia-Italia-Marea Britanie, 1988)
2. Tata e plecat în călătorie de afaceri (Iugoslavia, 1985)
3. Arizona Dream (SUA-Franţa, 1993)
4. Vă amintiţi de Dolly Bell? (Iugoslavia, 1981)
5. Underground (coproducţie, 1995)

Mireasa, un topos kusturician clasic („Dom za vesanje“)

Sau mireasa zburătoare, à la Chagall (tot „Dom za vesanje“)