În locul obişnuitelor conferinţe de presă, din care fiecare jurnalist (şi, mai ales, fiecare instituţie media) selectează ”ştirea” – în funcţie de gradul de profesionalism al reporterului de teren şi al editorului, dar şi în funcţie de ”temele de acasă” şi ”întrebările în plic” mai mult sau mai puţin oneste – Klaus Iohannis şi (echipa lui de colaboratori) comunică pe Facebook. Cei peste 1,2 milioane de prieteni ai paginii sale (care îl fac cel mai popular politician european pe Facebook) reprezintă un avantaj competitiv care nu poate fi ignorat. E o audienţă potenţială peste cea a televiziunilor de ştiri, ”bătută” doar de cea a televiziunilor comerciale. Nu ştiu cum intenţionează să utilizeze Klaus Iohannis acest canal de comunicare în continuare, dar îmi permit câteva observaţii preliminarii, bazate pe mesajele transmise pe pagina lui de Facebook după alegeri.

În primul rând, e de remarcat că cea mai mare parte a ”prietenilor de pe Facebook” ai lui Klaus Iohannis sunt reali, în sensul că au ”apreciat” pagina ştiind ce fac şi la ce pagină subscriu cu like(spre deosebire de alţi politicieni sau instituţii, companii şi campanii, care au recurs la diferite strategii de marketing pentru a cumula ”aprecieri” – de genul ”Felicit-o pe Simona Halep!” sau ”Bravo, Steaua!”, iar like-ul dat de tine se transformă în ”apeciere” de pagină – o tâmpenie pe baza căreia agenţiile de publicitate îşi încasează banii pentru realizarea target-ului, dar care nu le e de niciun folos beneficiarilor – ca exemplu, toamna trecută, după mai mulţi ani de astfel de politici de marketing, pagina proiectului RMGC de la Roşia Montană trecuse de 600.000 de ”aprecieri”, între timp a ajuns la 700.000, la fel de reali precum sondajele lui Mirel Palada care în toiul protestelor care au scos zeci de mii de oameni în stradă susţineau că ”doi din trei români susţin proiectul minier”; e posibil ca unii politicieni să fi căzut în plasa RMGC, şi să considere că, într-adevăr proiectul ar avea susţinere publică, dar au plătit pentru asta şi politicienii care au căzut în capcană, şi compania, care a pierdut net bătălia pe Facebook: cei 150.000 de prieteni reali ai paginii Rosia Montana in UNESCO World Heritage au reuşit să-şi comunice mesajele şi să mobilizeze lumea, în timp ce compania îşi lansa în gol mesajele către cei 600.000 de ”prieteni” mai mult decât virtuali – despre începuturile acestui fals şi lipsa lui de eficienţă am scris încă din vara lui 2011, aici). De aici rezultă un prim avantaj pentru Klaus Iohannis: faptul că are un canal de comunicare paralel presei clasice, cu costuri de întreţinere nesemnificative, capabil să contrabalanseze efectele unor instituţii media controlate oneros de politicieni şi anumite grupuri de afaceri.

În ultima săptămână a circulat destul de mult o analiză IRES despre convergenţa media în campania electorală (între televiziuni şi online & reţelele sociale). Rezultatele cercetării sunt de luat în seamă, dar în special pentru aspectul lor cantitativ. Nu sunt date despre modul în care această convergenţă media a influenţat calitativ rezultatul votului. Mai exact (cu titlu de exemplu), câţi dintre cei care au urmărit confruntarea Ponta – Iohannis şi pe televiziuni, şi pe online & reţele sociale, au fost influenţaţi de mesajele transmise în fiecare mediu în parte.

Adică câţi dintre cei care citeau articolele din online, multiplicate de reţelele sociale, nu făceau decât să se mobilizeze când vedeau mesajele transmise exact pe dos la cea mai mare parte a televiziunilor. Sau câte din mesajele virale din online au fost, de fapt, reacţii la mesajele transmise de televiziuni. Din nou revin la lupta pentru Roşia Montană, câştigată anul trecut în principal datorită comunicării din reţelele sociale, pentru că e primul caz din România când reţelele sociale au bătut televiziunile şi majoritatea presei mainstream, atât ca audienţă, cât şi ca efecte.

Invitat la emisiunea „Judecă tu!”, realizată de Liviu Mihaiu la TVR 1, am încălcat, conştient, de mai multe ori formatul emisiunii (l-am avertizat despre asta, încă înainte de emisiune, pe Liviu Mihaiu), intervenind peste afirmaţiile făcute de angajaţii şi susţinătorii proiectului minier. De ce am făcut-o, în condiţiile în care, formatul era cât se poate de OK, inspirat dintr-un format similar al BBC, în care susţinătorii fiecărei poziţii îşi exprimă sumar argumentele, urmând ca publicul să decidă cine are argumente mai plauzibile, pertinente, corecte etc.? Pentru că, aşa cum am anticipat, reprezentanţii companiei şi susţinătorii proiectului, minţeau, pur şi simplu, cu neruşinare. Şi minţeau pentru că ştiau că a doua zi, în proporţie covârşitoare, presa mainstream va ignora minciunile lor. În mod normal, tot ceea ce ar fi câştigat în timpul emisiunii, ar fi pierdut a doua zi când restul presei ar fi prezentat minciunile prezentate ca ”argumente”.

Fenomenul s-a repetat în cadrul campaniei electorale. Ceea ce unora li s-a părut o victorie a lui Ponta în prima confruntare televizată cu Iohannis, de la Realitatea TV, s-a transformat în eşec când ceea ce a spus Ponta în timpul confruntării a fost analizat, contestat şi multiplicat în online (ediţii online ale presei mainstream şi reţele sociale). Practic, Facebook-ul a jucat, simultan, atât rol de arbitru, cât şi de jucător: a selectat mesajele şi le-a multiplicat într-o formă care nu mai era (este) sub controlul presei mainstream (chiar dacă o parte a lor au fost preluate din ediţiile online ale presei mainstream).

Pentru Klaus Iohannis, ca preşedinte al României, acest rol al reţelelor sociale poate fi esenţial. În primul rând pentru că-l eliberează de presiunea şi influenţa diferitelor instituţii media asupra lui. Nu e obligat la concesiile pe care le-a făcut Ponta (şi Crin Antonescu pentru o perioadă de timp) pentru a fi în ”graţiile” Antenelor şi ale RTV (implicit lui Voiculescu ori Ghiţă) sau Băsescu în cazul B1TV (şi al finanţatorilor B1TV). Administrarea paginii de Facebook nu necesită costuri comparabile cu cele necesare pentru funcţionarea unor instituţii media, aşadar nu se naşte nicio obligaţie faţă de cei care finanţează instituţii media ”prietenoase”.

Text semnat de MIhai Goţiu. 

Puteţi citi continuarea pe romaniacurata.ro