Strigoii în Transilvania secolelor XVIII-XIX. „Îi chinuie, îi desfigurează, îi sugrumă sau îi sufocă”
0
Mitul vampirilor se inspiră din credinţele şi poveştile populare despre strigoi, ba chiar se suprapune peste acestea, consideră istoricul Valer Simion Cosma, de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău.
Faima de care beneficiază Transilvania se datorează unui mit modern care a plasat această provincie în galeria teritoriilor imaginare, mitologice. La nivelul unei culturi populare globalizate, Transilvania se impune ca ţinut al vampirilor, patrie a contelui Dracula. Credinţele în strigoi – termenul popular pentru vampiri, precum şi practicile de protecţie sau destrigoire erau răspândite în Europa Centrală, implicit şi în Transilvania. Istoricul Valer Simion Cosma, de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, vorbeşte într-un interviu pentru “Adevărul” despre cum erau percepute aceste creaturi diavoleşti în lumea ţărănească a românilor ardeleni din secolele XVIII-XIX, despre practicile de protecţie sau “destrigoire” şi implicarea preoţilor în aceste ritualuri.
"Adevărul": Cât de răspândită era credinţa în strigoi pe continentul european în secolele XVIII-XIX?
Valer Simion Cosma: Credinţa că morţii pot reveni pentru a-i bântui şi chinui pe cei vii se pierde în negura istoriei, dar din secolul al XVIII-lea, intră în scenă vampirul, ca personaj ce concretizează această credinţă, imaginea sa conturându-se treptat, în special prin intermediul literaturii, pentru a se fixa în registrul propus de Bram Stoker (1847-1912) prin faimosul Dracula.
Procesul de „reformare” a culturii populare demarat în contextul Reformei religioase şi continuat de către statul modern, „civilizator” în contextul iluminismului, a produs un amplu material „ştiinţific” în care sunt descrise şi combătute o serie de credinţe şi practici populare arhaice, considerate diavoleşti sau superstiţioase. În rapoartele autorităţilor vremii, apar numeroase tratate savante care documentează şi acreditează credinţa în vampiri. Prin astfel de lucrări vampirii sunt desprinşi din universul ţărănesc devenind şi o temă de discuţie în saloanele epocii, după care un subiect numai bun de dezvoltat în creaţii literare. Prin urmare, în contextul elaborării şi răspândirii mitului modern al vampirului s-a profilat şi imaginea Transilvaniei ca tărâm al vampirilor, spaţiu în care un întreg cortegiu de fiinţe mitologice şi isprăvi nemaipomenite s-au împământenit.
Mitul vampirilor se inspiră din credinţele şi poveştile populare despre strigoi, ba chiar se suprapune peste acestea. Desigur, într-o manieră literaturizată, într-un fel de mitologie de salon inspirată din mitologia populară filtrată prin privirea şi prejudecăţile călătorilor din înalta societate care explorau marginile Europei şi alte tărâmuri. Bram Stoker n-a călătorit prin Transilvania, o versiune iniţială a romanului plasând acţiunea undeva în Austria, pentru ca mai apoi, lectura unor scrieri de călătorie în care erau incluse o serie de poveşti despre strigoi auzite în timpul trecerii prin Transilvania, l-a determinat să mute cadrul mai la est şi să-l facă transilvănean pe faimosul vampir.
Credinţa în strigoi şi în efectele nefaste provocate de aceştia era extrem de puternică în Transilvania secolelor XVIII-XIX, după cum putem constata din materialele folclorice adunate şi publicate începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea precum şi din cazurile consemnate în arhive. Prima informaţie scrisă despre astfel de practici apare într-o lucrare a medicului Samuel Köleseri, apărută în 1709. Acesta povesteşte că locuitorii satelor Bobâlna, Cristei, Broşteni şi Păuca, (din judeţul Alba), pentru a potoli epidemia de ciumă au dezgropat mai mulţi „foşti strigoi”, printre care şi un fost preot, după care le-au străpuns inima cu un ţăruş, iar apoi epidemia se spune că ar fi încetat. În situaţii extreme nici slujitorii altarului nu sunt scutiţi de deranjarea odihnei celei veşnice. Un raportul publicat în 1784 cu privire la credinţele românilor asupra moroilor, prezintă atitudinea autorităţilor imperiale care ameninţă cu sancţiuni dure pentru cei implicaţi în astfel de practici, cât şi rolul major jucat de preot în comunitate şi implicit în prezervarea unor astfel de credinţe şi practici. Preoţii descrişi ca fiind „foarte inculţi” şi cei mai mulţi incapabili să scrie şi să citească sunt parte a aceluiaşi orizont cultural/mental cu al celor păstoriţi, în cuvintele chirurgului german, „sunt tot atât de superstiţioşi ca şi ei”. Strigoii sunt cei care provoacă diferite boli sau dezordini naturale cum sunt seceta sau inundaţiile, conform credinţelor populare, astfel că perioadele în care diferite epidemii bântuie lumea satului transilvănean sunt însoţite de numeroase ritualuri de dezgropare şi destrigoire, exorcizare a morţilor.
Cum era perceput strigoiul în cultura populară?
Etnologul Ion Taloş distinge două tipuri de strigoi în mitologia populară românească, morţi şi vii, ambele categorii având o legătură profundă cu moartea şi cu viaţa comunităţii ţărăneşti. Strigoii sunt cadavre care nu putrezesc pentru că în timpul ritualurilor funerare a trecut un animal pe sub el, pentru că a fost blestemat sau din alte motive. Aceştia îşi omoară neamurile, „îi chinuie, îi desfigurează, îi sugrumă sau îi sufocă. Strigoii mănâncă inimile oamenilor şi ale animalelor, le sug sângele, cer mâncare, băutură şi haine”. Din această credinţă în nevoia de sânge a acestora şi din cauza numeroaselor legende şi poveşti pe această temă, s-a desprins lent mitul modern al vampirilor, evoluând şi pe alte coordonate decât cele atribuite strigoilor în folclor.
Cum putea fi el identificat?
Conform credinţelor populare inventariate de diverşi folclorişti, un individ se poate naşte strigoi sau moroi, cum se zice în unele părţi, putându-se recunoaşte după căiţa ce o are pe cap sau pe corp. Acesta se naşte dintr-o femeie care, fiind însărcinată, bea apă necurată, amestecată cu “bale diavoleşti” sau când o femeie însărcinată iese noaptea afară cu capul descoperit, diavolul venind şi acoperindu-i capul cu o „chitie” ce se transmite apoi fătului. Strigoii apar şi din copiii rezultaţi ai unei relaţii incestuase, cei avortaţi sau ucişi la naştere şi cei nebotezaţi, sau din cei ce jură strâmb, din babele care au de-a face cu diavolul, cei excomunicaţi etc. După cum vedem, încălcarea unui tabu, a unei prescripţii rituale sau ratarea unui rit de trecere poate determina o astfel de transformare. Strigoi se fac şi cei care au fost strigoi vii, adică vrăjitori, fermecători, uneori chiar şi descântătorii. Legătura dintre strigoi şi moarte reiese şi din complexul de practici şi credinţe care vizează corpul defunctului în ritualurile de înmormântare din lumea ţărănească, după cum evidenţiază lucrări publicate în ultimele decenii de cercetătoare precum Otilia Hedeşan, Corina Bejinariu sau Adina Rădulescu.
În ce situaţii se credea că o persoană decedată se poate transforma în astfel de entităţi diavoleşti?
Teama cea mai mare ţine de credinţa că mortul poate să se transforme în strigoi şi să cauzeze neplăceri apropiaţilor şi întregii comunităţi, dacă nu sunt respectate anumite prescripţii rituale şi dacă nu sunt săvârşite anumite practici de protecţie. Până târziu în secolul al XVIII-lea, pentru lumea europeană, atât la nivelul claselor populare ,cât şi la cel al elitelor şcolite, viaţa şi moartea nu erau delimitate printr-o ruptură precisă. Cei decedaţi îşi aveau locul, cel puţin pentru o perioadă, „printre acele făpturi străvezii, pe jumătate materiale, pe jumătate spirituale, cu care până şi elita epocii popula, asemenea lui Paracelsus, cele patru elemente”.
Defuncţii nu reuşesc întotdeauna să rupă legăturile care-i unesc cu viaţa anterioară, iar neamurile apropiate ştiu acest lucru, drept urmare, până târziu în secolul al XIX-lea, mai peste tot în Europa, în anumite zile, se lăsa mâncare pe o masă şi o lumânare pentru înaintaşii care îşi vizitau din când în când vechea locuinţă. Concepţia bisericii despre separarea radicală a sufletului de trup, în momentul morţii, a pătruns extrem de lent în imaginarul colectiv, adeseori suferind adaosuri şi modificări.
În occidentul secolului al 17-lea, numeroşi jurişti vorbesc încă despre cadavrele care sângerează în prezenţa asasinului, dovedit astfel şi dat pe mâna justiţiei. În învăţătura bisericilor ortodoxă şi catolică, precum şi în practica şi religiozitatea populare, relicvele/moaştele păstrează în această lume prezenţa generatoare de miracole a sfinţilor. În acest context trebuie înţeleasă şi credinţa în strigoi despre care Jean Delumeau, pornind de la tratatul despre strigoi publicat de călugărul benedictin Auguste Calmet în 1746, vorbeşte de o „epidemie de frică de strigoi” şi vampiri care s-a răspândit în secolele XVII-XVIII în Ungaria, Silezia, Boemia, Moravia, Polonia şi Grecia. Pentru a scăpa de aceste spectre „oamenii dezgropau şi ardeau cadavrele. În Boemia, cam tot pe atunci, descotorosirea de strigoii care bântuiau unele sate se făcea exhumându-i pe defuncţii suspecţi şi străpungându-le trupul cu un ţăruş care îi ţintuia la pământ”. Acelaşi istoric ne spune că „teama de vampiri mai dăinuia în secolul al 19-lea în România – ţara lui Dracula. Un călător englez nota în 1828: «Când un om moare de moarte năpraznică, pe locul unde a pierit se înalţă o cruce, ca nu cumva mortul să ajungă vampir». Cercetătoarea Christine D. Worobec subliniază răspândirea acestei credinţe şi a diferitelor practici de destrigoire în Ucraina şi Rusia secolului al 19-lea, astfel că putem adăuga o arie mult mai largă acestei credinţe.
Sub ce alte forme apar strigoii în lumea ţărănească a secolelor XVIII-XIX?
Strigoi nu sunt doar morţii, ci, în cultura populară, şi unele boli cauzatoare de epidemii, precum holera, tifosul şi dizenteria, care sunt aduse de strigoiul numit „Ciuma”. La fel ca şi Moartea, Ciuma este „o babă urâtă, de-ţi vine să-ţi iei lumea în cap”, iar Holera este o „femeie bătrână şi urâtă, având o secere în mână, cu care loveşte drept în cap”. Strigoaică este numită şi vrăjitoarea, cea care fură laptele la vaci, mana grâului sau face alte necazuri oamenilor prin diferite tehnici magice.
Stereotipul femeii bătrâne, cu puteri supranaturale pe care le foloseşte pentru a face rău oamenilor este unul străvechi, coborând probabil mai jos de Evul Mediu, pe când stereotipul vrăjitoarei ca eretică sau blasfemică, în legătură cu Diavolul, este o credinţă savantă la care oamenii de rând au fost convertiţi doar treptat Imaginea strigoaicei este identică cu imaginea molimelor, nu numai în cultura tradiţională românească. În Serbia secolului al XIX-lea plăgile erau văzute ca femei ce puteau fi ţinute la distanţă faţă de sat dacă ritualul corect/adecvat era performat. Nu numai bolile apărute în preajma decesului vreunei persoane erau asociate cu strigoirea vreunui sătean îngropat recent, ci şi catastrofele metereologice, după cum aflăm dintr-un caz consemnat de folcloristul Teodor T. Burada în iulie 1880, în care cadavrul recent îngropat al unei fete este mutilat cu furcile de mai multe femei, convinsă că aceasta a fost strigoaică şi că din cauza ei nu se mai opresc ploile.
Care era poziţia bisericii cu privire acest subiect?
Politicile modernizatoare şi disciplinatoare ale monarhiei austriece presează asupra lumii ţărăneşti încercând să îndepărteze astfel de practici violente considerate periculoase şi fundamentate pe credinţe deşarte. În acest proces la care se raliază şi cele două biserici româneşti prin intermediul ierarhilor lor, preoţii joacă un rol fundamental, prin poziţia lor de reprezentanţi ai bisericii şi lideri ai comunităţilor păstorite, ei sunt într-o postură care le permite nu numai să propovăduiască noile învăţături şi să combată rătăcirile, ci şi să insiste asupra respectării directivelor. Însă, ca şi în cazul altor măsuri şi învăţături propovăduite de slujitorii altarului prin citirea în faţa enoriaşilor a poruncilor împărăteşti şi episcopale, preoţii erau de cele mai multe ori – cel puţin în prima jumătate a secolului al 19-lea – integraţi lumii ţărăneşti şi viziunii asupra lumii specifice.
Ce ritualuri se practicau în acele vremuri pentru ca oamenii să nu se transforme în strigoi?
Există ritualuri de destrigoire practicate la naştere, precum şi o destrigoire practicată în perioada de agonie a muribundului, implicând punerea de tămâie şi cuişoare mici în gura muribundului, sau tăierea la un deget spre a se da sânge acestuia. Orificiile cadavrului sunt înfundate cu mei, usturoi, pietricele, sticlă, nisip, cuie mici sau tămâie în cadrul ritualului care se cheamă împănarea mortului, cadavrul este străpuns cu obiecte ascuţite, în sicriu sunt plasate obiecte ascuţite, sau mortul considerat strigoi este îngropat invers, iar în situaţii extreme, aflăm de la folcloristul Tudor Pamfile că în Bucovina se recomanda chiar tăierea capului celui considerat strigoi şi punerea în sicriu, la picioare. Scoaterea din casă a sicriului cu cel decedat implica o serie de prescripţii şi de momente de separaţie – păzirea cadavrului de animale, ciocnirea de prag, spargerea de oale, trântirea uşii etc. În Bihor, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, aflăm de la etnologul Gheorghe Pavelescu că „dacă se tem că mortul se va face strigoiu, ceea ce se cunoaşte după faţa lui – «îi vesel, rumen, roşcovan la faţă» –, i se taie păr din cap şi o bucată de pânză, le pune bine. [...] atunci nu mai are putere să mai vie acasă. Nu rar se întâmplă ca strigoilor să li se bată şi un cui de fier în piept.”
În ce măsură era implicat preotul comunităţii în aceste ritualuri de "anihilare"?
Pe acest fundal compus dintr-un număr mare de rituri prezente în cuprinsul funeraliilor se desfăşoară şi ritualurile preoţeşti. Rolul de intermediar specific preotului şi puterea aferentă este prezentă în special prin „cetaniile” executate de acesta în câteva momente esenţiale şi prin slujbele performate în cuprinsul înmormântării şi după îngropare, la diferite intervale de timp. Există o legătură strânsă între instalarea sufletului răposatului în lumea de apoi şi teama de strigoi, investiţiile majore în diferite ritualuri şi importanţa acordată respectării stricte a diferitelor prescripţii fiind strâns conectate cu această teamă. Tot Pavelescu subliniază importanţa slujbelor preoţeşti făcute pentru a împiedica întoarcerea celui mort. În primul rând, după înmormântare preotul rămâne pentru a face o „feştanie”, iar apoi, pentru a feri familia de revenirile mortului, se aprinde în casă tămâie sau se aduce cădelniţa de la biserică şi dă cu jar după mort, zicând: „Amin, Dumnezău să te hodinească”.
Discursul istoric şi cel ecleziastic au subliniat rolul de păstor, de lider al comunităţii, specific preotului, ipostază confirmată şi de faptul că preoţii nu au fost simpli participanţi la practicile de destrigoire a morţilor consideraţi strigoi. O serie de circulare şi jalbe din Muntenia, prezentate de către Tudor Pamfile arată că de multe ori preotul era cel care lua iniţiativa dezgropării mortului considerat strigoi.
Într-o lume în care orice boală sau necaz sunt pricinuite de cineva, fie că e vorba de o fiinţă nevăzută, mitologică, un duh necurat sau un diavol care a pus stăpânire pe un corp, de un duşman care lucrează cu ajutorul farmecelor şi vrăjilor spre a îmbolnăvi pe cineva sau că e vorba despre o pedeapsă divină pentru diferite abateri, preotul, în ipostaza sa de tămăduitor şi specialist al sacrului, e chemat să soluţioneze problemele comunităţii.
Biserica a încercat în secolul al 19-lea, prin circulare, să înlăture astfel de dezgropări abuzive ale morţilor, fără a nega întru totul realitatea unei legături între cel îngropat şi diferitele boli sau necazuri. Acestea sunt mutate în registrul practicii religioase licite, prin accentul pus asupra performării de către preot a unor ritualuri bisericeşti. Mortul maleficizat este demonizat, relele produse de acesta fiind lucrarea diavolului care posedă trupul decedatului, fie că e vorba de fapte concrete, fie că e vorba doar de închipuiri datorate lipsei de „credinţă curată în Dumnezeu” care permit diavolului să provoace vedenii oamenilor.
Când a început să piardă teren mitul strigoilor?
După cum constatăm din prelungirea până în secolul al XX-lea a cazurilor de dezgropare abuzivă a unor morţi, presiunea venită dinspre autorităţile laice şi cele ecleziastice în sensul eradicării acestor practici, s-a lovit de o rezistenţă puternică din partea unei lumi ţărăneşti tributară unui altfel de univers cultural şi dominată în continuare de frici şi spaime ancestrale. Metode utilizate generaţii la rând şi girate de prezenţa preotului ca specialist al sacrului instituţionalizat, învăţat şi lider al comunităţii, nu puteau fi abandonate brusc prin contactul cu nişte învăţături radicale, propagate de sus în jos. Cu precădere din a doua jumătate a secolului al XIX-lea bisericile au reuşit într-o oarecare măsură să limiteze astfel de abuzuri, aşa că în cazurile de „strigoire” a vreunui decedat se oscila între două modalităţi de a proceda: „Se chema preotul la mormânt şi se făcea afurisenie şi rămânea în mormânt” sau „Se dezgropa, îi bătea un piron în inimă şi îi întorcea crucea”. Uneori se foloseau ambele, dacă întâia metodă nu dădea roade.
Vă mai recomandăm:
Istoric, despre prejudecăţile românilor:„La sat, preotul are puterea de a tămădui şi de a îmbolnăvi“
Se încarcă comentariile...
