Ce avea Cuza cu averile Bisericii şi cum a confiscat avuţia sutanelor de lux: „Unui călugăr nu-i trebuie palate, ci o chilie mică, în care să se culce jos, pe rogojină”

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza

Încă de la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza a fost un susţinător al statului secular. Dorea aducerea în totalitate a Bisericii Ortodoxe sub supravegherea statului. De altfel, din punct de vedere economic, cea mai importantă lege referitoare la Biserică este secularizarea pământurilor mănăstireşti, ce reprezentau un sfert din teritoriul naţional.

Legea urma să transfere aceste suprafeţe agricole sub controlul statului şi să pună capăt rolului jucat de mănăstiri în viaţa economică, un rol destul de important încă din evul mediu. “Domnia lui Cuza stă sub semnul dorinţei de a ajunge din urmă Occidentul. Poate fi considerat un semănător al modernizării; nu exista ogor al vieţii publice în care el să nu fi aruncat sămânţa înnoirii, doar că roadele nu vor fi întotdeauna însutite şi ele vor fi culese târziu, de alţii.” menţionează în lucrările sale istoricul Florin Constantiniu.

Legea secularizării averilor mănăstireşti era vazută de marile puteri ca “ un pas premergător proclamării independenţei”. Deosebit de delicată era chestiunea proprietăţilor aparţinând mănăstirilor închinate. În august 1863 guvernul a propus să plătească o despăgubire considerabilă „ Locurilor Sfinte” din Imperiul Otoman, dar patriarhul de Constantinopol a respins oferta. Guvernul ottoman care îl sprijinea a trimis o notă circulară, la 23 decembrie, puterilor garante, cerându – le să intervină în sensul susţinerii Convenţiei de la Paris, ce stipula procedurile de rezolvare a problemei.

Kogălniceanu, în calitate de prim ministru a hotărât să procedeze la secularizare înainte ca puterile garante să intre în acţiune. Popularitatea măsurii a fost imensă în interiorul legislativului fiind susţinută atât de conservatori cât şi de liberali, dar mai ales de opinia publică. Măsura era considerată o afirmare a solidarităţii naţionale.

"Dezbaterea şi adoptarea legii  secularizării averilor mănăstireşti a reunit pe deputaţi în jurul unei acţiuni de multă vreme aşteptată. Domeniile mănăstirilor au fost acumulate de – a lungul timpului prin daniile domnilor şi boierilor. Un  număr mare de mosii fuseseră închinate mănăstirilor de la muntele Athos, patriarhilor şi alte organizaţii religioase din Orientul Ortodox, astfel că avea loc o mare scurgere de venituri către aceste fundaţii bisericeşti din afara ţării care îşi delegau reprezentanţi pentru a gestiona ca egumeni sau a strânge veniturile realizate pe moşiile mănăstirilor închinate", a explicat, pentru ”Adevărul”, profesorul de istorie Ionela Lepărdă, din cadrul Liceului "Emil Racoviţă" Vaslui.

"Un sfert din bogăţia ţării aparţinea clerului"

Spre a se evita alte complicaţii Cuza şi Kogălniceanu au grăbit dezbaterea şi adoptarea legii . Când este prezentat în Adunare proiectul de secularizare la 25 decembrie 1863 de către Kogălniceanu acesta este aprobat foarte repede cu 93 de voturi pentru şi 3 împotrivă. Legea prevedea că toate pământurile şi alte averi ale mănăstirilor treceau în proprietatea statului. Iniţial a fost discutată doar secularizarea averilor mănăstirilor închinate dar ulterior  prin legea din 13/25 dec 1863 au fost trecute în proprietatea statului toate averile mănăstireşti din România. Un sfert din teritoriul ţării a devenit patrimoniul statului ceea ce a mărit suprafaţa de care dispuneau autorităţile pentru viitoarea împroprietărire.

În text erau cuprinse aşadar mai întâi averile aşa - ziselor mănăstiri închinate puse de ctitorii lor sub ascultarea Patriarhilor Orientului pentru a le asigura o mai bună gospodărire şi un prestigiu sporit. În Muntenia aceste bunuri reprezentau 11,14 % adică a noua parte din teritoriul naţional iar în Moldova 12,16%. Adăugând şi suprafeţele deţinute de mănăstirile pământene rezultă un total de 25,6 % din suprafaţa agricolă. Practic un sfert din bogăţia ţării aparţinea clerului iar din aceasta o parte importantă era destinată a servi intereselor străine ţării.

Averile mănăstireşti, ale statului

Secularizarea a readus, aşadar, sub autoritatea statului român, marile întinderi de pământ sustrase controlului său. Ea a însemnat însă şi privarea Bisericii Ortodoxe Române de proprietăţile ei, fără a exista temeiuri pentru această etatizare, decât, poate, dorinţa lui Cuza de a nu fi acuzar de părtinire. 

"Se prevedea o despăgubire către “Locurile Sfinte” în locul veniturilor provenite de la mănăstirile închinate. După o reacţie ostilă a câtorva puteri, mai ales a Rusiei şi a Austriei, în mai 1864 s – a ajuns la un compromis prin care puterile au recunoscut secularizarea, în schimbul unei despăgubiri mai mari pentru “Locurile Sfinte”. Încă de la sfârştul lunii iunie 1863 se oferise drept despăgubire călugărilor greci o importantă sumă de bani la care se adaugă o alta separat pentru construcţia unei şcoli laice  şi a unui spital la Constantinopol. Oferta statului român fusese însă respinsă, în sprijinul celor expropriaţi aflându – se Poarta foarte sensibilă când era vorba de venituri care i se cuveneau şi Rusia, protectoarea ortodoxilor din Imperiul Otoman.", a subliniat profesorul Ionela Lepărdă.

Mănăstirile închinate erau un produs fanariot. Drept urmare a legii secularizării  disputa  ce exista în legătură cu acestea este lichidată. Totodată rolul mănăstirilor în viaţa economică încetează datorită faptului că terenurile agricole intrau acum în proprietatea statului.

Cuza preciza că “toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân averi ale statului, veniturile lor aparţinând bugetului.”. Într – un mesaj către ministrul de externe otoman căruia îi explică raţiunea secularizării, Alexandru Ioan Cuza i – a scris “În această chestiune Alteţă, eu nu sunt principele românilor, sunt România însăşi.”

Mihail Kogălniceanu spunea despre Al. I. Cuza că “ nu greşelile lui l – au răsturnat, ci faptele lui cele mari. Ele sunt nepieritoare …. Veşnica lui amintire nu se va stinge din inimile noastre şi ale fiilor noştri; şi cât va avea ţara aceasta o istorie …. cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I”.

Cuza şi dispreţul faţă de luxul călugărilor

Istoricii din cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României relatează despre o altă întâmplare a lui Alexandru Ioan Cuza, în urma căreia, Arimandritul Nil, ultimul egumen grec al Mănăstirii Floreşti, din judeţul Vaslui  a fost determinat să părăsească administraţia egumenică. Relatarea are la baza un memoriu a fostului "băet" de casă a Arhimandritului Nil, Gheorghie Drob, şi se regăseşte în paginile cărţii dedicate Mănăstirii Floreşti de preotul Ion Antonovici.

Arhimandritul Mănăstirii Floreşti, era apreciat ca un bun administrator, drept care este numit şi inspector bisericesc al mănăstirii Cotroceni, pentru a controla eficient avuţia acesteia, în folosul Sfântului Munte.

"Într-o zi de vară, Cuza Vodă vizitează Complexul Cotroceni, însă Arhimandritul Nil, deşi ştia de intenţia domnitorului, a plecat în Bucureşti, lăsându-l pe feciorul de casă să-l întâmpine pe acesta şi să-i raporteze ulterior totul. Cuza Vodă soseşte pe la orele trei după amiază cu o mare suită de civili şi militari şi trage alături, la celălalt palat, aflat la 50 de metri de „palatul egumenesc“, mănăstirea fiind în centrul celor două palate domneşti de vară. Domnitorul se aşează pe o canapea aflată la balcon, iar membrii anturajului domnitorului sunt dispuşi pe scaune în jurul lui. Aghiotantul domnesc îi porunceşte băiatului de casă, autorul memoriului, să-i servească cu apă rece şi dulceaţă. Acesta se execută numaidecât şi îi omeneşte pe oaspeţi cu dulceaţă orânduită în veselă de argint aurit, de mare preţ. Privind cu atenţie paharele şi linguriţele din metal preţios, domnitorul face următoarea remarcă: „oare cu acest lux se cuvine a se servi de ele un călugăr“, se arată în documentele istoricilor de la din cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României.

 „Unu-i călugăr nu-i trebue palate Domneşti“

Potrivit relatărilor fostului slujitor, domnitorul l-a sfătuit pe Arhimandritul Nil să elibereze Palatul egumenic de la Cotroceni, invocând că nu are nevoie de palate ci de o chilie mică şi o rogojină. „ Chiar dacă cel chestionat pare intimidat de autoritatea sa, principele continuă în nota discuţiei: „Măi băete, să-i spui stăpânului tău că unu-i călugăr nu-i trebue palate Domneşti, ci o mică chilie, în care să se culce jos pe-o rogojină şi sub cap o piatră în loc de pernă“. La urmă, când trebuia servită cafeaua, Cuza Vodă refuză categoric pretextând că „noi Românii nu voim cafele greceşti“. Reîntors la „palatul egumenesc“, Arhimandritul Nil ascultă raportul cu privire la vizita lui Cuza Vodă şi, cu mare amărăciune, porunceşte eliberarea „palatului egumenesc“.

A doua zi (20 iunie 1862), foarte devreme, tot „bagajul“ a fost încărcat în şase căruţe şi transportat în camerele  din palatul Şerban Vodă. Ierarhul grec mai zăboveşte un timp în Bucureşti în încercarea zadarnică de a face presiuni asupra principelui Alexandru Ioan Cuza. Într-o seară, adânc mâhnit şi fără speranţă, i se confesează băiatului de casă, spunându-i: „Ce gândeşte domnitorul vostru Român de zdruncină pe unul ca mine, cunoscut în toate împărăţiile? Şi să ştii tu, măi băete, că am putere să-l fac să-şi piardă domnia; dar nici odată un mic Domnitor Român nu-şi va însuşi averile mănăstirilor închinate sfântului Munte şi sfântului Mormânt. Dumnezeu nu-i va ajuta!“. La câteva săptămâni distanţă, bunurile Arhimandritului Nil din palatul Şerban Vodă din Bucureşti au fost inventariate şi rechiziţionate de către statul român. Odată cu acele bunuri au fost confiscate şi hrisoavele moşiilor mănăstireşti închinate sfântului Munte Athos aflate în posesia egumenului grec. ", se arată în sursa citată.

Ca urmare a secularizării averilor mănăstireşti, Arhimandritul Nil a plecat pe Muntele Athos, unde a fost înălţat la rangul de arhiereu, respectiv mitropolit al Pentapolei. 

Legendele cu călugării greci

Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci a circulat mai multe legende. Una dintre ele reluată de ziarul „Facla", în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea „Văcăreşti mănăstire. Văcăreşti penitenciar".

„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron", spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.
Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare".

Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile" sale incognito. Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mănăstire.

„Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»". Astfel, unele mănăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul.

Mai puteţi citi:

Cum au urcat pe tron marii domnitori români. Mihai Viteazul şi-a plătit înscăunarea cu o sumă imensă, iar Ştefan cel Mare a obţinut tronul prin luptă

Cum au murit marii domnitori români - asasinate celebre sau trădări. Moartea lui Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul a sfâşiat de durere tot poporul. 

Cât de mare era Ştefan cel Mare? Zece lucruri pe care nu le ştiai despre domnitor. Adevăr sau mit: a avut sute de femei şi era mai sângeros decât Ţepeş.  

Tot ce nu ştiaţi despre mama lui Ştefan cel Mare. Istoricii îl consideră bastard pe domnitorul-sfânt, cu cinci fraţi vitregi.