Victimele de la Periprava. Morții nimănui, deveniți „deșeuri biologice“ pentru Statul român
0Anul acesta s-a încheiat campania arheologică de săpături de la Periprava, începută în urmă cu mai bine de zece ani. Dacă regimul bolșevic i-a numit „dușmani ai poporului“, cel democratic i-a catalogat „deșeuri biologice“ și i-a ținut tot în întuneric: din dezinteres și lipsă de fonduri, Statul român, prin autoritățile sale, nu a reușit să identifice cele peste 100 de victime ale regimului comunist moarte în lagărul de la Periprava, sub mâna torționarilor, precum Ioan Ficior.
În loc de taină al Dobrogei, la Mănăstirea Dervent, stau oasele unor martiri români. Povestea lor începe, sau se termină, în anii ’50, la Periprava, când în lagărul de la marginea Deltei au fost aduși primii 200 de deținuți politic de la Formațiunea Chilia. Țărani sau intelectuali, chiaburi sau pălmași, cu toții erau considerați „dușmani ai poporului“ care trebuiau reeducați. La Periprava, reeducarea consta în muncă brută și în umilințe.
Inițial, acești oameni au fost cazați în corturi și pe bacuri. Primele barăci din paiantă și acoperite cu stuf au fost construite abia în anii 1958-1959. Deși aflată la mare distanță de orice așezare omenească, unitatea de reeducare era înconjurată cu un gard de sârmă ghimpată. Clădirea administrativă, dormitoarele cadrelor și corpul de gardă se aflau în partea de sud-est a formațiunii, conform Dicționarului penitenciarelor din România comunistă.
Vara, la munci agricole, iarna la stuf
Deținuții de la Periprava au fost folosiți pentru construirea unui dig între Periprava şi Sfiştofca, care mai există și în prezent, care să protejeze de inundații terenurile ce urmau să fie defrişate de stuf și transformate în suprafeţe agricole. Tot deținuții se ocupau de creșterea animalelor în ferma din subordinea unității, dar și asigurarea hranei acestora. Astfel, pe o suprafață de teren de peste 2.000 de hectare s-au plantat porumb, orz, ovăz și lucernă, iar pe 82 de hectare, viță-de-vie. Astfel că deținuții aveau de muncă în orice anotimp: vara, la muncile agricole, iar iarna la recoltarea stufului, produs de lux care era exportat în Germania occidentală.
Deținuții de aici îndurau zilnic foamea, frigul iarna și canicula pe timpul verii, dar și bătăi. Din cauza condițiilor inumane, numărul deceselor era foarte mare. Potrivit mărturiilor unor foști deținuți, în lagărul de la capătul Deltei, unde veneau foarte rar controale de la Centru, mureau în fiecare noapte câte doi-trei deținuți. Cadavrele lor erau ținute pe puntea bacului câteva zile, până ce numărul lor ajungea la cinci sau șase. După ce se îndeplinea și această normă de morți, cadavrele erau îngropate la marginea cimitirului din sat, mulți în gropi comune, conform luptătorului anticomunist și deținut politic Doru Novacovici. După eliberarea deținuților politic în urma decretelor din 1964, penitenciarul a fost repopulat cu deținuți de drept comun. În anul 1971, Periprava era secție a Penitenciarului Tulcea, iar în 1974 colonia de muncă a fost desființată.
Dreptatea, căutată un deceniu
Uitarea s-a așternut vreme de mai multe decenii peste mica așezare. În septembrie 2013, doi arheologi de la Muzeul de Istorie și Arheologie din Constanța, Constantin Băjenaru și Dan Vasilescu, au săpat și au descoperit cinci morminte ale unor foști deținuți. În același an, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a depus la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție o plângere penală împotriva lui Ion Ficior, fostul comandant al coloniei penitenciare de la Periprava în perioada octombrie 1960 – septembrie 1963.
După venirea profesorului Radu Preda la conducerea institutului, în primăvara anului 2014, a fost demarat cu adevărat proiectul de cercetări arheologice sistematice în situl memorial de la Periprava. Din 2015, campaniile arheologice au avut loc în fiecare an, anul acesta fiind ultima. Din 2015 și până în 2019, fondurile de cercetare au fost asigurate de bugetul IICCMER, iar din 2020, patronajul cercetărilor de arheologie judiciară din țară a fost preluat de Asociația Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), iar finanțarea pentru șantierul de la Periprava a fost asigurată, până în 2023, de Fundația „Doina Cornea“ din Cluj, din donații particulare.
Aruncați dezbrăcați în gropi
Omul care a fost prezent în fiecare an la necropola de la Periprava este istoricul Gheorghe Petrov, de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei Cluj, o vreme fiind detașat la IICCMER. Din 2015 și până în 2023, echipa de istorici și arheologi, la care a participat și un procuror, a descoperit 91 de morminte. Dintre acestea, s-a stabilit că 82 aparțin unor foști deținuți. Cercetătorii şi-au dat seama de acest lucru după faptul că morții au fost aruncaţi în pământ dezbrăcați, în sicrie din lemn ori stufit sau, în unele cazuri, trupurile au fost înfășurate în rogojini de stuf care apoi au fost legate cu sârmă. În majoritatea mormintelor nu s-au găsit obiecte de inventar funerar.
Nouă morminte aparțin unor lipoveni din partea locului care s-au sinucis, iar preceptele religioase ale comunității nu permit înhumarea celor care își pun capăt zilelor alături de restul consătenilor trecuți de-a lungul timpului la Domnul, sau persoane găsite înecate și aduse de Dunăre în zona satului. Toate aceste morminte, care nu aveau nicio cruce, au fost înregistrate, dar nu au fost deranjate, fiind lăsate pe poziție și acoperite la loc cu nisip, din care este format tot solul satului, prin urmare și al cimitirului. Au mai rămas 79 de morminte ale deținuților. În 77 de morminte, scheletele au fost recuperate, însă două gropi erau goale. O posibilă explicație ar fi faptul că osemintele au fost deshumate și luate de rudele victimelor și reînhumate în locurilor lor de baștină. Arheologii au descoperit și patru morminte comune, care conțineau fiecare scheletele a doi indivizi.
În căutarea urmașilor
An de an, rămășițele victimelor au fost transferate la Institutul de Medicină Legală din Tulcea și apoi la INML „Mina Minovici“ din București. Inițial, specialiștii trebuiau să identifice sexul, vârsta probabilă, vechimea osemintelor, precum şi stabilirea profilului genetic. Dar, pentru a putea stabili identitatea scheletelor recuperate era nevoie de rude și de urmași ai victimelor de la care să se obțină probe de analize medicale pentru confruntare și echivalare. Munca de sisif care era în sarcina procurorilor militari a fost făcută tot de istoricul și arheologul Gheorghe Petrov care a reușit, în decursul timpului, cu mijloacele pe care le-a avut la îndemână, să găsească 21 de posibili urmași care s-au oferit să dea probe pentru a se vedea dacă vreunul dintre morții îngropați la Periprava este al lor.
Însă, cât timp oasele au stat la institut, nu s-a obținut niciun rezultat. Motivele invocate au fost diverse: de natură financiară, existând un blocaj între INML și Parchet, ambele instituții ale statului, lipsa personalului de specialitate, a fondurilor pentru achiziționarea reactivilor chimici ce se foloseau pentru analizele genetice, dar și alte probleme.
Într-un răspuns trimis cotidianului „Adevărul“, dr. Adriana Francisc, purtătorul de cuvânt al institutului, preciza în anul 2021 că „nu s-a încheiat identificarea nici a unei persoane din materialul probatoriu ce a fost trimis spre analiză. Analizele efectuate până în prezent au condus la profiluri incomplete ADN (ADN alterat), insuficient pentru a permite o comparație cu probele de referință recoltate“.
Specialistul a explicat faptul că procedura „este mai amplă şi mai lungă decât în cazul probelor biologice din ţesuturi moi“. Pe de altă parte, spunea dr. Adriana Francisc, „resturile scheletale sunt fragile şi nu se poate anticipa la care dintre acestea se va putea obţine un profil ADN util în identificare, astfel încât se vor efectua, după caz, reeşantionări cu teste repetate“.
Scheletele, la Mănăstirea Dervent
Nici în anii care au urmat nu s-a schimbat nimic, iar lucrurile s-au terminat definitiv odată cu închiderea dosarului penal privitor la victimele Peripravei, după ce procurorul de caz, colonelul Gheorghe Stanciu, a emis o ordonanță de clasare a cauzei la data de 3 aprilie 2023. Istoricul Marius Oprea, cel care a fost prezent la mai multe campanii, a vrut ca măcar rămășițele pământești să nu rămână la institut, unde erau catalogate în scripte ca fiind „deșeuri biologice“. Pentru a nu fi îngropate a doua oară într-o groapă comună, după ce s-au luat în calcul mai multe variante, s-a decis ca acestea să fie duse într-o mănăstire. Printr-un proces-verbal, reprezentanții Asociației Foștilor Deținuți Politici din România au predat osemintele părintelui Andrei Tudor, starețul Mănăstirii Dervent din Constanța, care a acceptat ca în așezământul monahal pe care-l păstorește să-și doarmă somnul de veci cei care atâta amar de ani nu au avut o cruce la căpătâi și nimeni nu le-a aprins vreodată vreo lumânare. Din păcate, nici acum morții nu au nume, ci doar un număr arheologic.
Ioan Ficior, turnător de meserie, torționar de carieră
La conducerea lagărului de la Periprava, în cea mai neagră perioadă a sa, s-au aflat locotenent-colonelul Dumitru Condurache, din august 1957 până în septembrie 1960, maiorul Ioan Ficior, din octombrie 1960 până în septembrie 1963, și căpitanul Nicolae Cristea, din noiembrie 1964 până în decembrie 1967. De departe, Ioan Ficior este cel care a rămas în memoria colectivă ca fiind cel mai crud torționar, biografia celorlalți doi călăi rămânând o pată albă. Istoricii însă spun că acesta a plătit și pentru faptele celorlalți, el fiind singurul în viață în 2013 când reprezentanții Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc au sesizat Parchetul General cu privire decesele din lagăr. În perioada în care Ioan Ficior a fost la conducerea lagărului, ca locțiitor (1958 – 1960) și comandant (1960 – 1963), a coordonat un regim de detenție represiv, abuziv, inuman şi discreţionar împotriva deținuților politic, fiind înregistrate 103 decese, conform Parchetului General.
Se pare că numărul victimelor este mai mare. Constantin Vasilescu, cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoriei Exilului Românesc, a publicat un studiu de specialitate publicat în 2015 în care vorbește de mult mai mulți morți în lagăr și spune că mult mai vinovat pentru ceea ce s-a petrecut la Periprava a fost Dumitru Condurache. Astfel, în vremea în care acesta se afla la conducerea coloniei s-au înregistrat 86 din 124 de decese, iar în mandatul lui Ioan Ficior s-au înregistrat 31 din cele 124 de decese. Cercetătorul explică faptul că diferența dintre 103 decese și 124 decese provine de la faptul că o parte dintre deținuți au decedat la spitalele din Chilia sau Tulcea, însă internarea lor s-a produs tardiv, iar decesele au survenit destul de rapid, în urma bolilor sau relelor tratamente la care au fost supuşi la Periprava. Cu toate acestea, spune expertul IICCMER, „Condurache se regăsește mai puțin în memoria foștilor deținuți politic, fapt care l-a scutit de oprobiul supraviețuitorilor, dar şi de acela al istoriei“.
Viață de torționar: 3.160 de lei salariu și chefuri cu subordonații
De altfel, toată biografia lui Ioan Ficior este o listă nesfârșită de abuzuri, fiind mutat de la un lagăr la altul din motive disciplinare. Născut la 4 aprilie 1928 în raionul Târnăveni, din regiunea Autonomă Maghiară Mureș, Ioan Ficior a absolvit școala generală în anul 1942 și apoi s-a angajat ca ucenic la Uzina Chimică Târnăveni. Patru ani mai târziu a fost primit în PCR pentru rezultatele obținute. În tinerețe obișnuia să stea în anturajul unor elemente care făceau parte din secta religioasă baptistă, respectiv părinții și soția, fiind prezent la multe întruniri de-ale acestora. În timp ce-și satisfăcea stagiul militar, a urmat și un curs de contrainformații, ceea ce a făcut ca după terminarea școlii de ofițeri să fie repartizat în aparatul de Securitate, unde a primit un post de șef de birou.
Pentru că religia atârna greu la dosar, a fost dat afară din aparatul de Securitate și repartizat la Direcția Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă unde a fost numit în funcția de șef secție anchete, apoi locțiitor-șef serviciu cadre. Din anul 1953 a fost, pe rând, comandant la colonia Poarta Albă, penitenciarul Suceava și colonia Borzești. La Borzești a fost acuzat de „abateri de la conduita morală“ și așa a fost retrogradat și mutat la colonia Periprava ca locțiitor al comandantului pentru munca de pază și regim. După câțiva ani, Ficior a fost numit comandant. Și aici însă a revenit la vechile năravuri și, dintr-o caracterizare făcută de șefii săi, aflăm că s-a antrenat la „diferite chefuri cu subordonații și a întreținut relații intime cu soția locțiitorului său“. Din nou a fost retrogradat și trimis la colonia de muncă Giurgeni pe postul de locțiitor comandant, unde a primit un salariu de 3.160 de lei. Cercetătorii au descoperit în arhive și dovezi că Ioan Ficior era turnător. La dosarul său a fost descoperită o notă informativă cu numele de cod „Ardeleanu“.
Ioan Ficior a fost trimis în judecată în august 2014 pentru infracțiuni contra umanităţii. Torționarul a fost acuzat că în perioada când a condus colonia de muncă Periprava, sub diferite funcții, a introdus şi coordonat un regim de detenție represiv, abuziv, inuman şi discreţionar împotriva deținuților politic. Nu a apucat să-și ispășească pedeapsa primită, de 20 de ani de închisoare, sfârşind la 26 septembrie 2018, la Spitalul Penitenciarului Jilava. Avea 90 de ani.
Pe moșiile Securității
„Toată vara am construit diguri. Părăseam bacul la răsăritul soarelui şi ne întorceam la apusul lui. Mergeam în coloană, ordonaţi în rînduri de cîte cinci, ţinîndu-ne de braț, cu coatele îndoite, păziţi pe margine de cîini şi soldaţi. Păream verigile unui lanț viu, cocori decrepiţi şi bolnavi, adunați într-un stol care se lărgeşte şi se strînge din zbor“, povestea scriitorul Florin Constantin Pavlovici despre Gulagul Deltei în cartea „Tortura, pe înţelesul tuturor“. Munca istovitoare și condițiile inumane au lăsat răni adânci și în sufletul, dar și pe trupul său. Locuiau pe un bac ancorat pe brațul Chilia: „Într-o parte se întindea, cît vedeai cu ochii, marea de stuf, cu spice vălurite de adierea abia simțită a vîntului. În cealaltă parte se lăbărţau moşiile Securităţii din jurul lagărului Periprava, cu antipaticele lanuri de porumb şi sfeclă de zahăr. (...) În fiecare dimineață, la primul cot al digului, dădeam peste un lipovean bătrîn care îşi păştea oile la marginea apei. Se întorcea întotdeauna cu faţa spre noi, avea o barbă frumoasă, albă şi lungă pînă aproape de brîu, încîlcită ca o plasă de pește, se oprea din mers, îşi scotea pălăria şi ne petrecea cu cruci mari, obosite, fără să se grăbească, fără să se ascundă, pînă ne pierdea din ochi“.
Migdalii și biblioteca
Atanasie Berzescu, profesor la Slatina-Timiş, judeţul Caraş-Severin, care a stat întemnițat timp de 15 ani la Timișoara, Aiud, Culmea și Periprava, a ajuns la colonia din Deltă după înălțarea digului și timp de patru ani a lucrat la grădina coloniei. „Eu am fost în brigada lui Petre Rebreanu, nepotul de frate al scriitorului Liviu Rebreanu. Toţi ne înţelegeam foarte bine. Lucram la grădina lagărului, aşezată pe malul Dunării, la vreo 5 kilometri de colonie. Făceam cale de o oră până la locul de muncă. Grădina avea o suprafaţă de 25 de hectare. Se cultivau toate zarzavaturile necesare coloniei. Preponderenţă aveau roşiile, ardeii şi varza“, povestește fostul deținut în volumul „Lacrimi și sânge“. În anul 1961, mai povestește el, s-a înfiinţat o bibliotecă. „Deşi nu prea aveam timp de ele, am reuşit să luăm cărţi şi să ne bucurăm de ele, după o atât de îndelungată vreme. Se mai strecurau din când în când şi ziare“.
Dintr-o altă mărturie care-l are ca personaj principal pe „Fecioru“ aflăm că, pe vremea cât acesta era comandant al coloniei, deținuții au avut sarcină să planteze migdali, povestește Cătălin Ropală în cartea „Periprava. Memorial din gulagul românesc“. „L-a consultat pe Liloiu, devenit ad-hoc grădinarul coloniei, care va trebui să fie procedeul nostru pentru sădirea migdalilor. Acesta i-a replicat că migdalul trebuie ferit de vânt și de umezeală, ori aici beneficiem din plin de acești dușmani. Fecioru însă nu i-a dat ascultare, ordonându-i ca, pentru stabilitate, puieții de migdali să fie legați de tulpini de răchită. Rezultatul a fost cel așteptat și anume că, după trei săptămâni, toţi migdalii plantați s-au uscat, în schimb s-au prins toate rădăcinile de răchită“.
Nuferi de gheață
Părintele Iustin Pârvu, care a fost închis o vreme și la Periprava, a mărturisit cum părintele Ilie Lăcătuşu i-a îmbărbătat pe toţi cei arestaţi şi obligaţi să taie stuful iarna, în condiţii vitrege. „În data de 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la Canal, la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Am ezitat la început. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: «Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi». Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii în sfârşit până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi“. Afară era ger, iar gheața era groasă încât vedeau nufărul galben înflorit.
Se încarcă comentariile...
