Jurnalul unui scafandru de luptă: „Am atacat o unitate intrând cu pușca la tâmpla unui amiral“
0Scafandrii de luptă au rămas o legendă în istoria Marinei Române. Antrenați să spargă linia frontului, să lupte corp la corp, cei din trupele speciale „atacau“ unitățile militare și „minau“ navele. Totul se petrecea în cadrul unor misiuni. Un fost soldat dezvăluie pentru „Weekend Adevărul“ amănunte savuroase din timpul antrenamentelor.
Viața lui Marcel Țăranu, de 55 de ani, a fost o continuă aventură, pe apă, în aer și pe uscat. S-a născut în așezarea idilică Turcoaia, situată la poalele Munților Măcin, dar viața l-a purtat departe. În vreme ce era în Armată, a ales să descopere lumea adâncurilor. Datorită calităților sale, dar mai ales tenacității și disciplinei, a ajuns în lumea celor puțini, a celor de la trupele speciale, fiind antrenat ca să fie scafandru de luptă.
Antrenamentele erau de coșmar: „Înotam 30 de bazine pe zi și alergam câte cinci kilometri zilnic. Eu știam să înot din copilărie, de la Dunăre. Eu întâi am învățat să înot sub apă și apoi la suprafață, normal. Un alt antrenament îl făceam pe scările care coboară de la Restaurantul Zorile la Plaja Modern, pe care le urcam și le coboram de vreo șase ori, dar ne obișnuiserăm“, râde el. Provenind de la țară, nu a avut relații și a trebuit să lupte pentru fiecare treaptă, făcându-se remarcat la scurt timp. Așa a ajuns flăcăul din Turcoaia să facă parte din elita Armatei Române, mai întâi cu gradul de fruntaș și apoi sergent. După ce a terminat stagiul militar, s-a angajat pe nava logistică pentru scafandri de luptă „Midia“, pe 283, cum o știu marinarii.
Misiune: atacarea unităților
Când se dădea alarma, se îmbrăcau în camuflaj și „atacau“ unități. „Orice scafandru de luptă era antrenat să știe să spargă linia frontului, să pătrundă într-o unitate, pe o navă, să facă salturi din elicopter, să lupte corp la corp, să supraviețuiască în orice condiții“, dezvăluie el cât de dur era antrenamentul. Când vremea era urâtă, pe ceață, vânt și ploaie, erau duși în larg și li se arăta malul. Înotau până la mal, unde își îngropau echipamentul de scafandru, apoi se echipau cu alte haine și se îndreptau spre obiectivul care trebuia să fie „atacat“, de regulă o unitate militară, o navă. „Asta înseamnă diversiune. Eram de la trupele speciale“, povestește el.
Râde când își amintește că în timpul unui antrenament de „atacare“ a unei unități le-a căzut victimă însuși un amiral. O altă echipă a unui locotenent foarte bine pregătit, Andrei Marteș, a reușit să intre într-o unitate cu pistolul la tâmpla amiralului. După ce au ajuns pe uscat, scafandrii și-au îngropat hainele și apoi au căutat o cale să pătrundă în unitate, dar era din ce în ce mai greu: toate unitățile erau bine păzite. Atunci, au realizat că singura lor șansă este amiralul Constantin Iordache. Au monitorizat traseul acestuia și, când le-a picat mai bine, l-au somat pe ofițerul de rang înalt și au intrat cu el, ca un trofeu, pe poarta unității. „Măi, Andrei, știu că-i misiune, dar nu mai ține arma aia îndreptată asupra mea!“, îi tot cerea amiralul.
În alte situații se foloseau de câinii de pază ai unității, pe care i-au întărâtat până când au reușit să intre în spațiul pe care urmau să-l „atace“: „Am întărâtat câinii trei zile și a patra zi au pătruns în unitate. Se dădea alarmă, se dublau santinelele, dar până la urmă se săturaseră, or, noi chiar asta urmăream. Asta e diversiunea: să creezi panică și apoi să intri“, dezvăluie el din modul în care erau antrenați scafandrii în trecut.
Metoda „minat“, patentată de un geniu al Marinei
Când se dădea alarmă pe unitate, scafandrii primeau hârtii pe care scria „MINAT“ pe care ulterior le lipeau pe navele de luptă din porturi. „Când reușeam să urcăm pe navă, somam soldații, luam cartul și pe primul ofițer de serviciu. Dacă puneai pe toată nava «minat», atât le trebuia. Am fost și noi descoperiți câteodată“, recunoaște el.
Metoda prin care scafandrii de luptă români acționează în cadrul exercițiilor de atac asupra navelor sau a altor obiective militare aparține comandorului Constantin Scarlat, cel care a fondat și a comandat Grupul de Scafandri din Mangalia. În primăvara anului 1967 a avut loc un exercițiu în care au fost implicate mai multe nave militare ce trebuiau să iasă din Portul Mangalia și să fie dislocate de-a lungul litoralului.
Printr-un gest nebun, Constantin Scarlat, echipat cu un aparat de scufundare cu circuit deschis, a executat un atac pe timp de noapte asupra navelor militare rămase la cheu în Portul Mangalia. Ajungând neobservat lângă acestea, a scris pe bordul fiecăreia cu vopsea cuvântul „MINAT“, lucru care a devenit din acel moment metoda prin care scafandrii de luptă români au acționat în cadrul exercițiilor de atac asupra navelor sau a altor obiective militare.
„Prima dată luăm milițianul, popa și primarul“
Scafandrii de luptă ajunseseră de temut în lumea Armatei. Nicio unitate nu îi primea în incinta sa pentru ca acești luptători să nu-i descopere intrările și ieșirile sau alte amănunte care i-ar fi ajutat în cadrul misiunilor și alarmelor ulterioare să îi „atace“. „Dacă ne accidentam sau pățeam ceva chemau Salvarea, dar nu ne primeau la ei în unitate, ne țineau ca pe câini afară. Țin minte că am fost într-un marș de 50 de kilometri de ne-au ieșit cuiele de la bocanci și nu ne-au primit într-o unitate. Eram atunci în ciclul I și mi s-a explicat că procedează în acest mod de teamă, să nu le vedem intrările. Pe noi ne învățaseră în misiune așa: când intrăm, pe cine anihilăm? Prima dată luăm milițianul, popa și primarul“, povestește el râzând la aduceri-aminte din tinerețe.
Aventuri nu au fost doar printre camarazii de arme, ci și în sălbăticie, unde au învățat ce înseamnă supraviețuirea. După un antrenament pe care l-au făcut în zona Periboina-Periteașca, timp de două săptămâni, s-a pornit furtuna și nu au mai putut să-i recupereze și au intrat în misiune de supraviețuire. Mâncarea se terminase. El, fiind tulcean, și om de la țară, se descurca. Se ducea la vintirele pescarilor, de unde se ospăta cu pește, care la vremea aceea era din belșug, apoi făcea același nod și își vedea de viață, dar ceilalți soldați aveau mari probleme din cauza lipsei hranei. „Unuia dintre ei am ajuns să-i car eu armamentul, după ce l-am dezarmat. Avea vedenii, i să părea că distanțele se măresc“. Așa că atunci au tăiat un taur pe care l-au văzut că umblă liber prin Deltă, l-au fript și l-au mâncat. Așa au supraviețuit o săptămână. „La unitate, ni l-au imputat și l-am plătit din soldă, după ce primarul s-a plâns că soldații i-au mâncat animalul. Așa am aflat că nu era un taur sălbatic, și acum cresc în Deltă animale în semi-sălbăticie“, spune Marcel Țăranu.
Nu au dus de fiecare dată la bun sfârșit misiunea. De multe ori, au fost descoperiți în timp ce atacau unitățile militare, dar și în timpul antrenamentelor, greșeli grave pe care le plăteau scump. „În timpul unui antrenament în apă, a ieșit unul din dispozitiv, a venit un val și ne-a descoperit. «Erați morți acuma», ne-a spus comandantul, și timp de două ore a vrut să vadă care cade dintre noi și ne-a pedepsit să facem stânga pe plajă cu masca pe figură. Se făcuse o cărare pe plajă... Nu l-a pedepsit doar pe el, ci și pe noi“, rememorează el acele zile de neuitat.
Pierdut torpilă. Oferim recompensă
Printre aventurile din perioada de scafandru se numără și pierderea unei torpile de pe submarinul Delfinul, botezat după numele ilustrului său înaintaș din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Construit în URSS şi predat României în anul 1987, submarinul nu mai este funcțional din anul 1996, însă multă vreme pe el mulți și-au făcut ucenicia. În cadrul unui exercițiu de simulare de tragere asupra unei nave, la care a luat parte și Marcel Țăranu, s-a pierdut o torpilă, incident la care au concurat mai mulți factori: o mare agitată, un ofițer care avea rău de mare și care se temea pentru viața scafandrilor. „«Noi în costume stăm plute», i-am spus și am intervenit. Aveam un biban care m-a rugat să-l las să se ducă el. Am oprit motoarele la navă, dar, fiind furtună, până să ajungă el la torpilă, aceasta s-a îndepărtat. Am strâns din nou parâma și am sărit eu. Am văzut prin vizor că se ducea în picaj, încet. Am intrat cu parâma după ea, am apucat de-am făcut două noduri, dar m-a tras pe la vreo 10-15 metri, fără butelie... am ieșit cam forțat și mă durea puțin capul. Acum trebuia să leg torpila cu parâmă metalică. Și în vreme ce marinarii din echipaj stăteau și se uitau la noi, torpila a fost dusă la fund“, povestește el incidentul de pe submarin.
La finalul intervenției, scafandrul a fost băgat în barocameră, unde a fost comprimat la adâncimea la care a fost. „Am ieșit un pic cam prea repede. Trebuie să-ți controlezi viteza, că volumul crește și presiunea scade, când intri este invers: presiunea crește și volumul scade“. Ancheta care a avut loc ulterior a stabilit că nu a fost vina lor.
„Ce fel de Armată avem dacă ajung scafandrii să fie trimiși la Gară?“
Tot scafandrii de luptă au fost trimiși și în primele zile ale Revoluției Române să restabilească ordinea în orașul Constanța. Poșta Mare, Gara Constanța și Casa Albă au fost doar trei dintre obiectivele la care au acționat acești soldați de elită. „Erau zvonuri la acea vreme că prin tot orașul umblă teroriști: copii din casele de copii care au tatuat capul lui Nicolae Ceaușescu și care acum ies din canalizări și luptă. Cam aceasta era starea de spirit când ne-au trimis de la unitate să preluăm Gara Constanța. Aici erau studenți de la Institutul de Marină. Noi am intrat prin Chimpex. Deși comandanții și-au dat parolele și studenții știau că noi venim, când ne-au văzut echipați în haine de camuflaj și înarmați cu AG-uri, cu lunete, studenții s-au speriat. A deschis unul focul și l-au deschis toți, dar nu ne-a nimerit niciunul. Aveam un soldat din ciclul 3, că atunci i-a oprit pe toți în Armată, foarte bine pregătit, care m-a întrebat ce să facă, că îl avea în vizor pe unul dintre studenți. I-am zis că sunt studenți și să nu tragă. Nu a tras, și nimeni dintre noi nu a tras vreun foc, dar la ei sărea ciment pe cască. După ce a terminat gloanțele, studentul tot a luat un pat de armă de la băiatul din ciclul 3“, dezvăluie el ce s-a întâmplat la Gara Constanța în acele zile tulburi ale lui Decembrie 1989. „Mă întrebam ce fel de Armată avem dacă ajung scafandrii să fie trimiși la Gară?“.
Și gara nu a fost punctul terminus. În altă situație, ei s-au desfășurat în dispozitiv de luptă, i-au avut în bătaia puștii pe „verzi“, dar nu au tras pentru că au realizat că, după felul cum trag, haotic, nu sunt instruiți, ci oameni ai muncii. „Și-au terminat muniția și au ieșit cu mâinile sus. Noi eram instruiți, însă am văzut cum reacționau ei: trăgeau de frică și, dacă trăgea unul, trăgeau toți“.
Spune că Revoluția s-a bazat pe diversiune. Pe lista scurtă a „teroriștilor“ se află un cetățean care a vrut să facă diversiune în Gara Constanța, dar și un arab, împușcat pe o navă comercială aflată în Portul Constanța, pe care a fost descoperită aparatură de război și de transmisie sub apă. Cazul a fost preluat ulterior de specialiști de la SRI.
Un țăran în Legiunea Străină
În Armată, instructajul era de elită, însă salariile foarte mici, așa că Marcel Țăranu a țintit sus de tot, la „Legiunea Străină“, în anul 1992. Nu s-a mulțumit să fugă din țară pentru a deveni „căpșunar“, deși în cele din urmă tot într-un lagăr de tranzit a ajuns și tot de la munca de jos a pornit în Occident.
Cu experiența căpătată zi de zi la scafandri, antrenamentele pe care le-a făcut în Munții Măcin au fost floare la ureche. „Probele nu au fost mai grele decât la centrul de scafandri și, din 30 câți s-au înscris la examen, am luat eu și un KGB-ist. Am avut un examen dur, și fizic și psihologic, te supuneau la multe încercări să vadă cum reacționezi în orice condiții“. Dar visul său s-a spulberat când a aflat ce înseamnă să fii soldat în Legiunea Străină: „La Paris mi s-a zis că nu mai am patrie dacă intru în programul lor de pregătire și dacă semnez nu mai pot să plec timp de cinci ani. Urma să devin soldatul unei unități și să merg la Marsilia, la baza lor de antrenament. Erau mai multe conflicte, începuse și Războiul din Golf. Practic, te duceau în fața frontului și te așteptau în spatele lui“, explică el decizia de a renunța la acest vis.
Cu gândul de a se întoarce în țară și în Armată, cu capul plecat, s-a urcat în autocar. „Erau vreo 40 de oameni în autocar: trei doamne și un copil, care nu cred că făcuse Armata. Acesta mi-a zis că el coboară în Germania. Atunci am luat hotărârea să rămân și eu tot acolo. Așa am ajuns în Karlsruhe. Nu știam în germană decât înjurături din filmul «Pistruiatul», iar nemții nu vorbeau franceza...“, începe el să povestească aventura în Occident.
450 de mărci ajutor social
A început mai întâi prin a se orienta. A căutat cea mai înaltă clădire, a memorat-o și nu mai avea cum să se rătăcească, așa cum a învățat la instrucție. Apoi, s-a oprit în fața unui tramvai ale cărui uși nu se deschideau. „Cred că și-au dat seama că sunt român și nu mi-au deschis ușile, mi-am zis eu atunci. De fapt, ele trebuiau acționate din exterior, dar de unde era să știu eu atunci? Vatmanul era român, fost șofer de TIR, care emigrase în Germania“. La început s-au înțeles prin semne, scafandrul stând bine cu datul din mâini, așa cum obișnuia să comunice în mediul acvatic. În cele din urmă, au realizat că amândoi s-au născut pe plaiuri mioritice și altfel a decurs conversația.
A coborât din tramvai cu o geantă pe umăr și cu câțiva dolari în buzunar. Următorul drum a fost către lagărul de tranzit în Karlsruhe. „Stăteam acolo la grămadă, dormeam ca la armată. Apoi, ne-a repartizat la o fostă unitate militară, unde aveam dușuri, mâncare și primeam și bani de haine. M-a dat pe pensiune, cum se zicea. Câștigam 450 de mărci și nu făceam nimic. Erau bani mulți, era salariul unui director din țară. Între timp, ne căutam de muncă. Când nu furam, așa cum făceam toți românii. M-am dus și eu o dată la furat, dar mă înroșeam tot și m-au prins. Nu mi-a mai trebuit niciodată. De regulă, furam țigări. Costa 5 mărci un pachet și le vindeam cu 2 mărci...“.
A ales munca cinstită, la întreținerea lagărului. Câștiga două mărci pe oră, timp în care strângea gunoaie. Punea ban pe ban și când făcea o sumă mai mare o trimitea acasă părinților. Între timp, a învățat să vorbească bine limba germană. „Mi-am luat dicționar și m-au ajutat foarte mult și conversațiile, că începusem să mă descurc bine. Aveam doi studenți și mă întrebau pe mine ce-a zis neamțul...“. Apoi, s-a angajat la o fabrică de cherestea din zonă, unde câștiga 12 mărci pe oră. În timpul liber, a muncit în construcții, ca salahor.
„M-am târât pe coate și pe burtă o vreme, apoi am văzut zidul“
În timp ce Marcel Ţăranu era în Germania, fratele său, care lucra la un complex de porci, a murit înghețat pe drum, în luna martie a anului 1993, când vremea a luat-o razna. „Părinții nu mi-au zis decât după câteva luni. Atunci am luat decizia să mă întorc în țară“. Dar nu era ușor în acei ani. Nu arătai pur și simplu buletinul și treceai granița. Dar a mers pe mâna unor „constănțeni care au zis că știu granița dintre nemți și slovaci, niște golani, dar erau niște golani. Când să trecem granița, am zis că este prea frumos să fie atât de simplu să ajungem pe zona neutră, unde ne aștepta un microbuz. Știam că nemții aveau camere de termoviziune. Cel care făcea pe călăuza a zis că dacă trecem podul suntem pe zona neutră și nu se mai leagă nimeni de noi. Când am ajuns la pod, acesta era inundat și trebuia să trecem prin apă. Evident că s-a dat alarma. Eu m-am dat în spate și am fugit. Nu au mai avut grăniceri pentru mine. Pe ceilalți i-au prins, i-au trimis în țară, dar le-a pus interdicție. Eu m-am întors din drum“. Dar se tot întreba cum va trece granița fără să pățească și el același lucru. Ideea să se agațe de osia unei mașini nu-i surâdea, mai ales că grănicerii îl reperaseră și pe el. A așteptat să treacă prima mașină pe drum, care i-a orbit pe grăniceri și așa a ajuns în spatele mașinii lor și de acolo într-o pădurice de salcâmi.
„Am aruncat hainele și am sărit ca în lumea Atlantidei“
De aici, a început lupta pentru supraviețuire. „M-am târât pe coate și pe burtă o vreme, apoi am văzut zidul. Era noapte și o parte a zidului era întunecată. Dacă eu nu văd nimic în acea zonă, înseamnă că nici ei nu văd și m-am dus acolo, așa cum învățasem în Armată. M-am lipit de gard și am început să-i urmăresc cum mă căutau pe sub tiruri, norocul meu a fost că grănicerii nu aveau câini. Când s-au strâns toți la un loc, eu am început să mă îndepărtez în salturi, așa cum învățasem în Armată, ca să nu-și dea seama dacă urmele sunt ale unui animal sau ale unui om. Așa am alergat până la apă. Era gheață, dar mi-am zis atunci că la câtă apă rece am îndurat eu în Armată, o rabd și pe asta. Am avut inspirația de m-am dezbrăcat și am aruncat hainele pe malul celălalt și am sărit ca în lumea Atlantidei“, retrăiește el clipele prin care a trecut.
Ca și când situația nu era aşa de disperată, și-a pierdut și un pantof sport. „Am luat-o prin pădure în picioarele goale că m-a apucat superstiția și l-am aruncat și pe celălalt. Am mers așa vreo doi kilometri prin pădure, dar nu m-am oprit deloc. Când am ajuns în zona neutră, am vrut să iau o ocazie, ceva, că nu mai aveam speranțe că mă așteaptă microbuzul. Dar ce șofer ar fi luat în cabină pe unul care umbla descălțat în zăpadă... dar, ca prin minune, microbuzul mă aștepta... am început cu şlibovița lor și până acasă am amorțit de nici n-am răcit“, încheie el prima aventură cu grănicerii.
A trecut de trei ori ilegal granița
Experiența nu l-a marcat suficient, că ulterior a trecut încă de trei ori ilegal granița. O dată a fost călăuză, altă dată a întărâtat câinii și și-a pierdut urma în apă. Ultima dată însă era să o pățească din cauza a doi frați, pe care i-a ajutat să treacă granița. „N-am mai avut mașină care să ne aștepte pe zona neutră și a trebuit să mergem prin pădure și le-am zis că trebuie să ne ferim de câinii din cantoane și de mașini, apoi când ajungem la șosea, și că trebuie să mergem după pomi, dar nu m-au ascultat. Nu a trecut un sfert de oră că am fost înconjurați. Eu tot nu m-am predat. În cele din urmă, au pus mașină cu radar și m-au prins la mijloc. M-au percheziționat, mi-au luat șireturile, centura. Translatorul mi-a zis «Domnule, ce le-ai făcut că i-ai speriat?». M-au urcat în avion și m-au trimis la București“. Așa s-a încheiat aventura lui.
Ca un făcut, după ce România a intrat în Uniunea Europeană, n-a mai trecut niciodată granița, de data asta în mod legal. Revenit în țară, a deschis o discotecă la Turcoaia, satul său natal, care avea un videoproiector adus din Germania, cum niciun club din Constanța nu avea. Dar afacerea nu a mers mult și atunci s-a întors la prima lui dragoste: scufundarea în adâncuri. Era anul 2000 când s-a angajat la firma lui Pavel Marinel, un alt scafandru celebru al Constanței, care fusese școlit de Constantin Scarlat.
Iacobdeal, afacerea de smarald
În 2005, el și soția sa, Ana, au concesionat Lacul Iacobdeal, care s-a format pe o fostă exploatare de granit din Munții Măcin, pe o perioadă de 45 de ani. Pentru ei, lacul de smarald este mai mult decât o afacere: aici au crescut, și tot aici au decis să formeze o familie. Cei doi băieți ai lor, Liviu Ionuț și Laurențiu, și-au petrecut copilăria aici și acum se ocupă de afacerea familiei, în timpul vacanțelor.
Inițial, Marcel Țăranu a vrut să dezvolte la marginea Măcinului un proiect de acvacultură. Primele exemplare de pești au fost aduse în apa lacului în perioada comunistă de către un fost șef al carierei de piatră, apoi Țăranu l-a populat cu sânger și novac, pești care se hrănesc cu planctonul din apă și astfel apa dulce a lacului este filtrată și capătă culoarea smaraldului. Adâncimea lacului este de 25-30 de metri, unde temperatura nu urcă mai mult de 6 grade Celsius. În cele din urmă, a ales varianta turismului.
De cum se desprimăvărează, turiști din zona de sud-est a României străbat Munții Măcin până dau de acest colț de rai. Deși nu se mai antrenează, Marcel Țăranu a fost salvamar de mai multe ori pentru tinerii care se aruncă în apa lacului, cu toate că scăldatul este interzis.
Se încarcă comentariile...
