Ambulanţa de la Timişoara a apărut cu 20 de ani înainte de prima "salvare" din România. Un accident îngrozitor a grăbit apariţia căruţelor rapide de intervenţie

Anul acesta se împlinesc 130 de ani de la înfiinţarea primei staţii de Salvare de pe actualul teritoriu al României. Instituţia fondată la Timişoara, în perioada Imperiului Austro-Ungar, a apărut cu 20 de ani înaintea celei similare de la Bucureşti.

Prima staţie de Salvare de pe actualul teritoriu al României a fost înfiinţată la Timişoara în urmă cu 130 de ani. La vremea respectivă, oraşul de pe Bega făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. 20 de ani mai târziu avea să apară şi la Bucureşti un serviciu de Salvare, aceasta fiind considerată prima "ambulanţă" din România. 

Timişoara a fost primul oraş din partea ungară a imperiului care se putea mândri cu o astfel de instituţie modernă, specializată în acordarea de ajutor şi transportul suferinzilor cu un an înainte de capitala Budapesta.
 

Pe teritoriul Imperiului, prima staţie de salvare s-a înfiinţat în anul 1884, la Viena, în urma unui incendiu care a mistuit clădirea Teatrului Ring, unde au murit peste 1.000 de persoane. După acest incendiu, numeroase oraşe au fost nevoite să-şi organizeze o societate de salvare, iar Timişoara a fost rapidă.

VICTIMA PENTRU CARE NU S-A PUTUT FACE NIMIC 

„A mai grăbit înfiinţarea serviciului de Salvare de la Timişoara şi următoarea întâmplare: în anul 1885, în faţa vestitei cafenele «Împăratul Turcesc» din cartierul Fabric, s-a întâmplat o mare nenorocire. Un trecător a alunecat pe gheaţa care se prinsese pe podul care trecea peste un braţ al Begheiului din faţa cafenelei şi, căzând în apă, s-a înecat. Mulţimea privitorilor n-a putut face nimic pentru salvarea acelui nenorocit, neavând unelte necesare pentru salvare“, a povestit istoricul Nicolae Ilieşiu, în lucrarea „Timişoara – monografie istorică“, publicată în 1943.

Piaţa Unirii din Timişoara, la sfârşitul secolului al XIX-lea FOTO ratt.ro 
 

Drept urmare, în 1886 s-a constituit societatea voluntară de salvare de la Timişoara. „Iniţiatorii salvării au fost Georg Neumann, care era directorul Primei Case de Păstrare din Timişoara, Alexander Kohn şi Karl Rosenstein. Ei au pus bazele Societăţii «Salvarea». Statutele societăţii au fost aprobate de adunarea generală a membrilor, la 2 decembrie 1886. Iată că anul acesta aniversăm 130 de ani de la înfiinţarea Salvării de la Timişoara“, a spus Leonida Iancu, omul care conduce Salvarea de la Timişoara din anul 1992.

Societatea de Salvare a luat fiinţă pe timpul mandatului primarului Karoly Telbisz, cel mai longeviv edil-şef al Timişoarei. Acesta a condus oraşul timp de 29 de ani, în perioada 1885-1914. 
 

5.000 DE CAZURI PE AN ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

În anul 1887, Salvarea îşi procura trei bărci şi mai multe prăjini, pe care le-a aşezat în locurile cele mai periculoase ale canalului Bega. Primele ambulanţe au fost trei trăsuri trase de cai.
 

„Interveneau la un număr de 120-150 de cazuri pe an, în general, iar la început s-a lucrat cu voluntari. Sigur că nevoile au crescut tot timpul şi s-a ajuns ca, în timpul Primului Război Mondial, să rezolve şi 5.000 de cazuri pe an“, a mai povestit Leonida Iancu.

În 1890, Ministerul de Interne a aprobat statutele societăţii, iar instituţia a primit o subvenţie anuală din partea Primăriei, pentru achiziţionarea uneltelor şi mijloacelor de transport necesare. 

Opera din Timişoara, cupărinsă şi ea de două incendii mistuitoare FOTO ratt.ro
 

Iniţial, sediul societăţii se afla în edificiul parohiei sârbeşti din cartierul Fabric. După 1890, Salvarea de la Timişoara şi-a avut sediul pe strada Franz Josef, din Cetate. În locuri publice unde se aduna multă lume, târguri, spectacole, circ, etc., prezenţa Salvării era obligatorie.
 

MAŞINI MARCA LLOYD, DAIMLER, CITROËN ŞI FIAT
 

Treptat, autovehiculele au luat loc trăsurilor, primele modele de salvare fiind Lloyd şi Daimler, donate de Primărie, apoi Fiat şi Ford, primite de la oamenii de afaceri potenţi din oraş. Până la sfârşitul războiului, Salvarea a intervenit în aproximativ 40.000 de cazuri, participând intens la transportul soldaţilor răniţi care erau aduşi de pe fronturi cu trenurile.

„În perioada interbelică între 1914 şi 1942, preşedintele Salvării era un cunoscut om de afaceri, patronul celor mai mari mori din Banat, Eduard Prochaska. Acesta a cumpărat o autosanitară Citroën, apoi două maşini Fiat, iar pe urmă un automobil Ford“, a mai spus Iancu.

Înainte de Prochaska, preşedinii Salvării din Timişoara au fost Georg Neumann (1887-1891) şi David Herzl (1891-1919). 
 

80 DE ANI DE LA INAUGURAREA SEDIULUI

Societatea Salvarea şi-a construit, cu ajutorul Primăriei, un edificiu propriu pe strada Milano nr.1, care a fost inaugurat la 8 septembrie 1936. Aşadar, se împlinesc şi 80 de ani de la acest eveniment. În clădirea care a ţinut locul primului sediu se află astăzi Leagănul de Copii de lângă Spitalul de Copii „Louis Ţurcanu“.
 

Totuşi, oficial, prima Societate de Ambulanţă din România (este şi prima din Balcani) este considerată cea înfiinţată la Bucureşti, în anul 1906, de către renumitul medic Nicolae Minovici (care a condus societatea 35 de ani), după modelul primei staţii de salvare care funcţiona la Viena din 1884.

"Ambulanţa" de la Bucureşti, la începuturi

Serviciul de Salvare în comunism, un dezastru

În perioada comunistă, serviciile de salvare din România a decăzut mult. Până la Revoluţia din 1989, în ţară n-a existat practic asistenţă medicală de urgenţă prespitalicească. Era doar schiţată pe lângă principalele spitale din judeţ, fiind arondate şi un număr de autosanitare deservite, în general, doar de conducători auto şi, uneori, de câte un asistent medical cu pregătire medie. 
 

În anul 1970, Staţia de Salvare din Timişoara a fost mutată într-un spaţiu nou, pe Calea Aradului, locul fiind cunoscut de timişoreni pentru sediul ACR, astăzi aici funcţionând clase ale Liceului "Nikolaus Lenau". Între anii 1969 şi 1974, directorul Salvării a fost doctorul Ioan Riviş. 

„Am mai prins şi eu sediul de la Leagănul de Copii. Apoi s-a mutat în Calea Aradului. În 1974, s-a înfiinţat Spitalul Judeţean, iar atunci Staţia de Salvare s-a mutat din nou, acolo unde este şi astăzi. În prima parte a mandatului meu, aveam nişte dubiţe, TV-uri se numeau. Mai vedeţi aşa ceva în transportul utilitar, de transportat morcovi, piese şi mai ştiu eu ce. Nu exista dotare pe aceste maşini. Ne-am tot zbătut să facem măcar o maşină mai omenească. Am pus oxigen pe aceste maşini, am încercat să punem şi o perfuzie. Aparatură nu aveam, din păcate. De un electrocardiograf sau de un defibrilator, nici vorbă. S-a lucrat în condiţii grele. Nu aveau nici spitalele dotări, darămite Ambulanţa. Chiar şi în aceste condiţii, a funcţionat. Foarte mulţi pacienţi au beneficiat de asistenţă“, a povestit Ioan Riviş, fostul director al Salvării.

Ambulanţă TV 12 FOTO ratt.ro
 

PACIENŢI DUŞI PE TARGĂ JUMĂTATE DE KILOMETRU

Staţia de Salvare ţinea pe atunci de Direcţia Sanitară. În Timişoara, exista un parc auto de aproximativ 30 de maşini, însă nici vorbă să fi funcţionat toate. În 1972, au intrat în dotarea Salvării maşinile Dacia 1300 Break.

„Aceste maşini erau făcute, din fabrică, cu targă. Aveau din start o dotare mai bună. Aveau şi încălzire înăuntru. Dar, din păcate, drumurile erau foarte proaste. De foarte multe ori, eram nevoiţi să mergem şi câte jumătate de kilometru pe jos. Trebuia să lăsăm maşina la un colţ de stradă, unde drumul era încă pietruit. Când începea drumul desfundat, se mergea până la domiciliul pacientului. Vă daţi seama, dacă era nevoie, trebuia transportat pe targă până la maşină. Drumurile erau proaste chiar şi în Timişoara, nu mai vorbesc de cele din judeţ“, a adăugat Ioan Riviş.

Aici era cândva sediul Salvării din Timişoara. Astăzi Ambulatoriul Spitalului de Copii 
 

MAŞINILE NU ERAU DOTATE CU SIRENE
 

Medicul Riviş a preluat Staţia de Salvare într-un moment dificil. El a venit ca specialist de Urgenţe Medico-Chirurgicale la Staţia de Salvare a Regiunii Banat, după ce a terminat rezidenţiatul de trei ani la Clinicile Noi. 

„Am vrut să ridic foarte mult şi nivelul profesional al cadrelor medicale de la Salvare. Aveam cadre venite din diverse părţi, era foarte neomogenă pregătirea lor. Am organizat cursuri de pregătire pentru asistenţi. Am vrut să le fac mai atractive, să fie interesaţi, am organizat chiar concursuri, cu unele premii. S-au simţit apreciaţi astfel. Am considerat că un cadru mediu, adică un asistent care mergea singur la o solicitare, avea în mână viaţa pacientului. Trebuia totuşi să aibă pregătire profesională. M-am simţit responsabil, am vrut să nu administreze un tratament greşit. Am şi avut vreo două cazuri în care s-au dat prost medicamente, i-am criticat apoi, i-am luat tare după, asta este. Era o muncă grea, se desfăşura la domiciliu, de multe ori continua şi în maşină, până la spital. Maşinile nu aveau sirene ca acum, nu aveau acest drum fluent de azi. Am încercat să ţin ştafeta cât mai sus şi în acele condiţii“, a mai spus Ioan Riviş. 

Bătrânele dubiţele TV 12 puteau fi văzute şi în anii '90 FOTO ratt.ro
 

DEZINTERES TOTAL LA ÎNCEPUTUL ANILOR ’90

În primele luni de la căderea comunismului, au început să vină ca donaţii ambulanţe din Occident dotate profesionist. 
 

„În perioada 1990-1995, s-au menţinut în mare aceeaşi structură şi acelaşi dezinteres faţă de asistenţa medicală de urgenţă prespitalicească. Până atunci, Staţiile din Timişoara erau arondate Spitalului Municipal şi Spitalului Judeţean. De-abia în 1 iunie 1995, s-au înfiinţat Serviciile Judeţene de Ambulanţă, unităţi cu personalitate juridică, cu organigramă proprie. Acesta a fost primul pas care a condus la înfiinţarea şi dezvoltarea acestui tip de asistenţă medicală în România“, a afirmat doctorul Leonida Iancu, managerul Staţiei de Salvare din Timiş.

Leonida Iancu, managerul Ambulanţei de la Timişoara încă din 1992
 

După Revoluţie, Salvarea avea 142 de conducători auto, 56 de asistenţi, şase medici de medicină generală şi zece operatori. În 1995, au fost organizate pentru prima dată echipaje de urgenţă formate din trei persoane (medic, asistent medical şi şofer), care au beneficiat apoi de pregătire specifică. 

„SALVAREA“ A VENIT  DIN ELVEŢIA
 

În perioada 1996-2000, Serviciul de Ambulanţă Judeţean Timiş a beneficiat de un program de reabilitare cu sprijinul Guvernului Elveţian, prin programul REMSSY (au mai beneficiat de acest program serviciile de ambulanţă din Bucureşti, Constanţa, Craiova, Iaşi şi Cluj). 

„A fost momentul în care ne-am aliniat la standarde internaţionale. S-a realizat un dispecerat unic informatizat, comunicaţii duble – radio şi telefonie – atât între toate staţiile din judeţ, cât şi între autosanitare şi staţia de ambulanţă. S-au primit opt maşini Fiat Ducato, echipate pentru asistenţa medicală de urgenţă prespitalicească. De asemenea, s-au asigurat staţiile cu personal calificat, medici şi asistenţi medicali, şi s-a realizat un centru de formare, unde au fost pregătiţi şi instruiţi sute de  medici şi asistenţi. La sfârşitul anului 2000, arătam deja altfel, aveam maşini echipate, nu câte ar fi trebuit, dar programul venea cu mentalitatea şi funcţionalitatea asemănătoare cu serviciile de dincolo. Adevărata schimbare s-a produs între 2007 şi 2010, când lucrul acesta s-a extins la nivelul întregii ţări“, a mai spus Leonida Iancu.

Ambulanţele de astăzi sunt dotate la standarde occidentale
 

La nivelul anului 2005, Ambulanţa Timiş avea 56 de medici, 146 de asistenţi medicali, 211 şoferi şi 28 de operatori. Situaţia statistică de atunci este similară cu cea actuală. 

Citiţi şi:

Mărturiile eroinei prin mâinile căreia au trecut morţii şi răniţii Revoluţiei de la Timişoara: „Îi puneam unii peste alţii”

Premieră medicală la Timişoara: prima anestezie cu eter de pe teritoriul actual al României, realizată în anul 1847