FOTO „Bătălia trecătorilor“. Cum a devenit Valea Oltului un fel de Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz în faţa inamicilor
0
Primul Război Mondial s-a încheiat în decembrie 1918 cu obţinerea României Mari. Dar ca să ajungă acolo Armata Română a avut parte de răsturnări majore de situaţie. Anul 1916 a fost cel mai greu din acest punct de vedere. Un istoric vâlcean, Ovidiu Udrescu, ne-a împărtăşit o serie de momente mai puţin cunoscute din „Bătălia trecătorilor” peste Carpaţi, cea de pe Valea Oltului.
De-a lungul veacurilor, aquilele romane, panaşele ungurilor, iataganele turceşti s-au răsfrânt toate în apele Oltului. 1916 a fost anul în care în Olt s-a oglindit din nou coiful nemţesc cu ţepuşe, lovind „zidul vechi al mănăstirii” Cozia.
După mai bine de cinci veacuri, Valea Oltului era străbătută din nou de soldaţi din neamul celor care luptaseră altădată ca tovarăşi de arme, alături de oştenii români. În 1396, cavalerii lui Frederic de Zolern treceau pe Valea Oltului în drumul lor de apărare a creştinătăţii, spre Nicopole. Li s-au alăturat oştenii lui Mircea cel Bătrân şi floarea nobilimii franceze, toţi cu un singur crez - lupta împotriva Semilunei cotropitoare.
Cavalerii teutoni s-au întors pe aceste meleaguri împotriva strănepoţilor foştilor camarazi de arme, care nu făceau altceva decât să îşi apere neamul şi ţara, aşa cum pe vremuri strămoşii lor o apăraseră de otomani.
Prima bătălie a trecătorilor - un eşec pentru inamici
Revenind în 1916, în luna august trupele româneşti treceau Carpaţii şi ocupau Braşovul, Făgăraşul şi Miercurea Ciuc. Pe când se aflau foarte aproape de Sibiu, efectivul din Transilvania a primit ordin să oprească Ofensiva. La sud de Dunăre armata română era zdrobită de armatele bulgaro-germane. Se întâmpla pe 6 septembrie, la Turtucaia - o victorie care avea să declanşeze contra-ofensiva inamică în Ardeal.
Generalul Eric von Falkenhayn, fost şef al Statului Major Imperial în timpul marelui asediu de la Verdun, conducea contra-ofensiva austro-ungară din Transilvania. În fruntea Armatei a 9-a germane, a început „Marea Bătălie a Trecătorilor”.
„Bătălia din zona Perişani - Vâlcea este cunoscută în istoriografia românească drept „bătălia trecătorilor” sau „bătălia de la frontiere”. Dacă în august 1916 armata română debuşa în Transilvania în sunet de fanfară şi muzică militară, iată că începând cu luna septembrie a aceluiaşi an se va afla înapoi din punctul din care plecase. Practic, se pierduse tot şi s-a revenit pe zona de frontieră, partea de trecători”, explică istoricul vâlcean contextul bătăliilor de pe Valea Oltului.
Dar, ca să înţelegem fenomenul luptelor de aici, trebuie să amintim şirul evenimentelor, pentru a vedea imaginea de ansamblu, după ce prima „bătălie a trecătorilor” s-a încheiat cu un eşec din partea inamicilor.
Defileul Oltului, impracticabil după ce podul de la Câineni a fost aruncat în aer, iar şoseaua distrusă
În 1916, Defileul Oltului era traversat de o şosea şi de o cale ferată. Câineni este o localitate aflată la graniţa judeţelor Sibiu şi Vâlcea, în munţi. În lipsa şoselei, inamicii nu aveau decât o singură posibilitate - vechiul drum, pe care austriecii îl ştiau din perioada când stăpâniseră Oltenia (timp de două decenii) şi luptaseră împotriva armatelor otomane din Valahia. Drumul ducea (şi duce şi astăzi – fiind singurul drum naţional de pământ din ţară – n.r.) spre Valea Argeşului, până la Curtea de Argeş şi apoi spre Bucureşti.
Numai că „discutăm despre o linie de front de 710 km. Practic, armata care o apăra – Armata de Nord: Armata a II-a şi Armata a III-a Română s-au retras pe acest aliniament, pe curbura Carpaţilor, care pornea de la Dunăre şi făcea la un moment dat joncţiunea cu Armata a IX-a Rusă. Atât de mare era linia frontului cu doar trei armate”, mai aflăm de la specialist.
Linia frontului de peste 700 de km avea 15 trecători prin Carpaţi, dintre care una pe Valea Oltului
Deşi existau 15 trecători în Carpaţi, prin care se putea pătrunde în România, inamicii au forţat şi folosit doar cinci dintre acestea, ceea ce a reprezentat un avantaj. Nu erau nevoiţi, precum românii, să-şi împrăştie forţele pe sute kilometri, ci doar să le concentreze pe zonele vizate, putând astfel să-şi depăşească adversarul şi numeric şi logistic, inclusiv la capitolul artilerie.
„Armata Română era inferioară pe toate palierele, cu excepţia Batalioanelor de Infanterie unde aveam o uşoară superioritate. În această zonă, Armata Germană dispunea de trenuri blindate cu tunuri care bombardau zona Oltului. Trecătoarea de pe Olt era una din cele 15 prin care putea fi penetrată linia frontului”, mai spune istoricul.
În atare condiţii, era de aşteptat ca românilor să le fie din ce în ce mai greu să apere linia fronului, mai ales că Puterile Centrale aduceau noi şi noi divizii pentru a zdrobi rezistenţa.
În timp ce generalul Kuhne a atacat Valea Jiului, apărată de o singură divizie română, Falkenhayn şi-a îndreptat atenţia spre Valea Oltului.
Locul unde generalul Praporgescu şi-a găsit sfârşitul
Comandantul grupării de aici era generalul David Praporgescu, un soldat de elită. Acesta şi-a pierdut însă viaţa în timpul unei inspecţii pe Vârful Coţi. Un obuz căzut pe Valea Câineni i-a curmat brusc destinul în ziua de 13 octombrie 1916.
Locul i-a fost luat de generalul Petala. Contra-ofensiva inamicilor a început trei zile mai târziu. Numai că încercarea generalului Krafft de a forţa trecerea pe Valea Oltului s-a dovedit zadarnică: chiar dacă a fost aruncat în aer podul de la Câineni. Şoseaua s-a stricat în cursul luptelor.
„Bombardamentul inamic a fost distrugător. Aici a murit şi generalul David Proporgescu. Situaţia a fost atât de gravă încât cel care i-a luat locul mărturisea Reginei Maria, pe patul de spital, că nu mai ştia nici măcar unde este armata lui, de unde să o ia”, mai spune istoricul vâlcean.
În Perişani - Vâlcea un singur regiment de călăraşi era de rezervă. Moartea generalului David Praporgescu a reprezentat o lovitură cruntă pentru moralul soldaţilor. În plus, Divizia 13 şi Divizia 23 erau formate din resturile unităţilor înfrânte în Bătălia Sibiului, deşi superioare numeric, nu aveau experienţă în lupta montană şi mai ales erau inferioare în ceea ce priveşte armamentul.
Eroismul - singura armă împotriva unei armate mult mai bine pregătită şi dotată
Cu toate acestea, istoricul crede că tocmai eroismul soldaţilor a reprezentat arma principală împotriva inamicilor: „În zona aceasta despre care vorbim, discutăm despre Corpul de Olt, care avea atu-ul de a fi format din Diviziile 13 şi 23. Falkenhayn a solicitat încă de la început două divizii ale Corpului Alpin pentru luptele de la Valea Oltului. Armata Română nu avea nici măcar soldaţi experimentaţi în luptă, deci nu se poate discuta despre lupte montane.
Corpul Olt avea în dotare doar trei baterii montane. Pentru cei care au avut ocazia să aprofundeze fenomenul sunt o serie de poze foarte cunoscute şi litografii din zona Titeşti – Perişani în care se vede cum arăta o mortieră sau armamentul greu din dotarea germană. Fabulos!
Prin urmare, dotarea Armatei Române era ca un pistol cu apă în faţa unei armate dotată cu muniţie de ultimă generaţie”, este de părere specialistul.
Faptul că România nu avea la acea vreme trupe montane, inexplicabil pentru o ţară cu peste 700 de kilometri de graniţă montană, a reprezentat un dezavantaj vital în faţa trupelor alpine germane sau austriece, excelent dotate şi pregătite, cu o artilerie formidabilă, automobile blindate şi mortiere de calibru mare.
Generalul Falkenhayn a ordonat ca văile şi cărările de pe Valea Oltului să fie atacate de două brigăzi de trupe alpine, neţinând cont de vreme, ceea ce a fost o cruntă greşeală, cum avea să se dovedească ulterior.
„În spatele primei linii de război a fost amplasată Poliţia Militară cu ordin de a trage în proprii soldaţi”
A doua „bătălie a trecătorilor” a fost declanşată atacând simultan din mai multe direcţii. Ofensiva de pe Valea Oltului a reînceput în 24 octombrie.
„Inamicii au decis atacuri mai ample, mai concentrate în zona Jiului, a Prahovei şi a trecătorilor Oituzului, în drumul lor spre zona de câmpie. Şi aici, însă, ca în toate marile momente ale poporului român, a primat vitejia, curajul soldatului român, dar nu au fost de ajuns.
În plus, chiar în locul despre care vorbim, s-a întâmplat un lucru mai puţin cunoscut: în spatele primei linii de război a fost amplasată Poliţia Militară cu ordin de a trage în proprii soldaţi, atât de dezastruoasă devenise situaţia”, mai spune Ovidiu Udrescu.
„Impresionant efortul soldaţilor din această zonă şi năucitor inclusiv pentru nemţi”
Defensiva română a fost favorizată de vremea rece, zăpada şi ceaţa au venit brusc. Echipamentul de iarnă austro-german s-a dovedit inutil, zăpada şi gheaţa au făcut impracticabile multe drumuri şi poteci, proviziile erau insuficiente, iar gerul a dejucat planurile inamice, pentru o perioadă.
Răgazul binemeritat pentru români a fost folosit pentru consolidarea poziţiilor şi contraatacuri, capătul sudic al defileului fiind blocat la începutul lunii noiembrie.
„Începând cu 18 noiembrie 1916, în urma unui nou asalt al trupelor germane, divizia care a venit în sprijinul celor existente aici, 24 – dacă nu mă înşel, a pierdut aproape 12.000 de oameni instant. Doar în această ultimă lună, pierderile sunt undeva la 20.000 de soldaţi. Impresionant efortul soldaţilor din această zonă şi năucitor inclusiv pentru nemţi.
A fost într-adevăr avantajul zonei: faptul că era munte, clima de sfârşit de toamnă – lapoviţa, ceaţa, au făcut ravagii în rândul nemţilor. Dar, Dealul Spinului şi toată zona de nord a acestui judeţ reprezintă Mărăşeştiul, Mărăştiul şi Oituzul Vâlcii, pentru că teoretic, dacă stăm să analizăm pe aici nu s-a trecut!”, mai este de părere istoricul vâlcean.
„Exact ca în războaiele daco-romane, zona aceasta s-a cucerit vârf cu vârf”
Cu toate acestea. Divizia 13, aflată sub asediu permanent, cu pierderi imense, s-a retras din defileu, urmată de Divizia 23, la vest.
„Planul de atac al Puterilor Centrale era de a depăşi Armata Română în mişcare, dar au subevaluat rezistenţa de pe Olt, în ciuda dotării precare. În final, cu pierderi enorme, Divizia 23 a bătut în retragere. Exact ca în războaiele daco-romane, zona aceasta s-a cucerit vârf cu vârf. Ai noştri se retrăgeau şi cedau câte un vârf, apoi se mutau pe altul, astfel că nu a fost ce a crezut Armata germană.
Pierderea, să zicem, a acestei linii de front, a fost cauzată de fapt de pierderea trecătorii de pe Jiu. Abia atunci această linie a frontului a devenit inutilă. Practic, acest punct de pe Valea Oltului, în final, a fost cedat de bunăvoie, după lupte care au durat două luni de zile”, ne-a mai mărturisit istoricul Ovidiu Udrescu.
Două luni de lupte grele i-au trebuit lui Falkenhayn ca să deschidă drumul Oltului. Datorită rezistenţei întâmpinate aici, inamicii îşi îndreptaseră din nou atenţia spre Valea Jiului, care până la urmă avea să cedeze. Abia după pătrunderea austro-germanilor prin defileul Jiului şi avansul acestora spre est, s-a renunţat şi la apărarea Oltului. Biruinţa de la Jiu a hotărât nu doar soarta unei bătălii ori a unui oraş, ci a întregii ţări şi chiar a războiului.
Se încarcă comentariile...
