Mărturia impresionantă a unei profesoare din liceul groazei: „M-a înjunghiat! Şi apoi cuţitul, sângele, ceva ce nu puteam privi nici în filme“

Una dintre profesoarele din liceul ploieştean unde un fost elev al şcolii şi-a înjunghiat profesoara de matematică a transmis o scrisoare deschisă adresată atât Ministrului Educaţiei, cât şi autorităţilor locale pe care le acuză că nu s-au implicat deloc pentru a evita o astfel de tragedie.

 Mai mult, spune semnatara scrisorii, profesorii nici măcar nu au primit cuvinte de încurajare în semn de solidaritate din partea primarului, a liderului de sindicat sau a ministrului Educaţiei.

Mihaela Vişinoiu spune că a fost una dintre martorele atacului violent al lui Alexandru Niţescu, tânărul care a înjunghiat profesoara de matematică în faţa cancelariei. Şi-a ţinut colega de mână şi i-a promis că totul va fi bine.

Redăm integral scrisoarea profesoarei Mihaela Vişinoiu, postată pe pagina de facebook.

”2 februarie. Prima noapte de vacanţă. În alte condiţii aş fi dormit liniştită. De câteva nopţi nu pot. În noaptea aceasta îmi plâng durerea, neputinţa, dezamăgirea, furia, revolta.
4 zile de când colega mea a fost înjunghiată chiar în faţa cancelariei. Un om minunat, un profesor dedicat. Încă îi aud ţipătul şi îi simt mâna strângându-mă. Mă aud promiţându-i că totul va fi bine! (Mulţumesc, Doamne, ca A este stabilă şi medicii au reuşit să o salveze!) Momente de groază. Nu înţelegeam ce se întâmplă. Nu puteam să-mi traduc cuvintele ei: "M-a înjunghiat!" Şi apoi cuţitul, sângele.... Ceva ce nu puteam privi nici în filme.
Este realitatea zilei de 29 ianuarie 2019, Ploieşti, România, în unul dintre liceele unde standardele educaţionale (demonstrate prin rezultate la concursuri, olimpiade, promovabilitate), disciplina şi siguranţa elevilor sunt o preocupare permanentă. O situaţie fără precedent în România, extrem de gravă, este transformată într-o ştire banală de televiziune. Drama unui om, a unei familii, a unui colectiv, devine "breaking news". Şi apoi? Păi cam atât!

De 4 zile aştept o reacţie. De la orice factor de decizie din România zilelor noastre. De la Ministrul Educaţiei mai ales! În oricare altă ţară din lumea asta, într-o situaţie atât de gravă, cel puţin Ministrul Educaţiei ar fi ieşit cu o declaraţie oficială. Şi dacă nu despre măsurile pe care le va lua în viitor pentru a se evita asemenea tragedii în şcolile româneşti, măcar cu câteva vorbe de încurajare în semn de solidaritate faţă de familia colegei noastre. Că doar suntem oameni, doamnă Ministru! Sau noi nu mai contăm?
Înţelegem că Măria Sa, Elevul, este stăpânul nostru şi ca Înălţimea Sa, Părintele, face legea în şcoală. Nu-i problemă, am înţeles asta! Am înţeles şi că acolo unde statul nu are, este de datoria noastră, a profesorilor, să aducem de acasă, că na! dacă ne iubim meseria...Ştim, doamnă Ministru că sunteţi în slujba elevilor şi a părinţilor. Şi noi suntem tot în slujba lor. Dar doamnă Ecaterina Andronescu, nu cumva aţi uitat că aveţi datoria de a apăra şi profesorii? Sau noi nu suntem buni decât atunci când vine despre datorii şi obligaţii?
Ne-aţi cocoşat cu tot felul de proceduri (cred că la noi în şcoală există procedură şi pentru mersul la toaletă), dosare de comisii, portofolii, statistici, rapoarte, hârtii peste hârtii. Tone. Inutile, părerea mea. Le-am făcut totuşi. Facem şi pe paznicii în timpul serviciului pe şcoală, expunându-ne la tot felul de situaţii neplăcute, facem şi pe însoţitorii elevilor în spitale, facem şi triaj la poarta şcolii. Le facem, doamnă ministru pe toate. Şi mai ce? Şi până când?

Joi, pe 31 ianuarie, am avut consiliu profesoral. Toţi suntem şocaţi şi traumatizaţi de ce am trăit alături de colega noastră. Mă aşteptam să vină cineva să ne spună că ceea ce s-a întâmplat este un semnal de alarmă. Că au înţeles că nu în această direcţie trebuia să se îndrepte şcoala românească. Că vor lua măsuri. Că da, elevii şi părinţii au drepturi, cum şi noi, profesorii avem dreptul la viaţă măcar. Dar ce să vezi? Nimeni. Nimeni nu are nimic să ne spună. Nu tu primar, lider de sindicat, ministru, nimic! Ba mai mult, noi, şcoala, trebuie să venim cu alte măsuri de siguranţă. Cum? Triaj la poarta. Adică acum nici măcar să nu mai urce în cancelarie după noi. Să ne mătrăşească direct la poartă. De râsul curcilor!

V-aţi învăţat să interveniţi prompt numai când vine vorba despre nemulţumiri ale elevilor şi părinţilor. Pentru noi, profesorii, cine să intervină??? Noi putem şi trebuie să ne facem datoria şi când suntem jigniţi, hărţuiţi, ameninţaţi, mai nou şi înjunghiaţi! Spre clasă! Cu o mână pe rană, alta pe catalog. 
În oricare altă ţară din lume, după un asemenea incident, niciun profesor nu ar mai fi intrat la ore până când nu s-ar fi dat o lege care să-l apere de orice fel de act de agresiune. Noi de ce nu avem aceleaşi drepturi ca şi funcţionarii publici? Întreb pentru un prieten, doamnă Ministru. Dar dumneavoastră domnilor profesori, colegii noştri din alte şcoli, nu aveţi nimic de spus???? Pe 29 ianuarie a fost şcoala noastră. Mâine poate fi oricare altă şcoală din ţară. Pe 29 a fost A. Mâine putem fi oricare dintre noi.

Transmit familiei colegei mele multă sănătate şi putere să depaşească aceste momente cumplite. Sunt alături de dumneavoastră cu gândul şi cu sufletul. Noi toţi ne gândim cu drag la A.şi îi dorim recuperare rapidă. Ne lipsesc zâmbetul şi optimismul ei şi o aşteptăm să revină cât mai curând printre noi.

Gândul bun să vă însoţească pe toţi ceilalţi! Eu de astăzi nu mai tac! Este suficient sânge în lume. În şcoli şi în cancelarie nu vreau să-l mai văd!”